Leonard Ursachi la Galeria Etaj 3/4
Leonard Ursachi
Paris-Constantinople
Vernisaj 1 august/ 18h00
Galeria Etaj 3/4, Bd. N Bălcescu nr. 2
Teatrul Naţional / Bucureşti
Instalaţia PARIS – CONSTANTINOPLE a fost creată special de artistul Leonard Ursachi pentru spaţiul Galeriei Etaj 3/4 cu două elemente principale: primul este un traseu îngrădit ce traversează spaţiul galeriei ( traseul Paris – Constantinopole fiind pentru Leonard Ursachi emblematic atât din punctul de vedere al interculturalităţii contemporane, cât şi din perspectiva axei temporale trecut-prezent- viitor), cel de-al doilea element al instalaţiei este o structură intitulată Hiding Place, ce sugerează atât ideea de adăpost, cuib, sau bunker, cât şi de loc al revenirii, al întoarcerii acasă.
Leonard Ursachi s-a născut la Vaslui; a studiat istoria artei şi arheologia la Paris, la Universitatea Sorbona şi în prezent trăieşte şi lucrează la New York.
Expoziţia va putea fi vizionată în perioada 1 – 31 august 2008 la MNAC, Galeria Etaj 3/4 de la Teatrul Naţional, Bucureşti. Vernisajul expoziţiei va avea loc în data de 1 august 2008, la orele 18.00 şi va fi precedat de o întâlnire cu presa ce va începe la orele 1.00.
Minuletti il futurista
“Domnul Ion Minulescu spre deosebire de alţi scriitori de la noi, numai talente, a fost şi rămâne singurul animator care a fecundat arta şi literatura românească. (…) Dl Ion Minulescu e la noi faţă de noua generaţie artistică, ceea ce a fost Guillaume Appolinaire faţă de noua generaţie franceză (…). Din toată generaţia sa, d-l Minulescu, temperament universal şi dârz aparţine integral sufletului celor tineri.”
M.H.Maxy ,1925, revista de avangardă Integral
Ion Minulescu a fost toată viaţa un spirit tânăr şi inovator. Un mare coleţionar de artă, el a fost şi un ferment stimulator pentru artişti. El nu a fost doar prietenul mişcării de avangardă, ci si un prieten şi susţinător al artiştilor. A scris critică de artă pertinentă, dedicată lui Pallady, Iser, Petraşcu, Brâncuşi sau Paciurea. O anecdrotă a vremii îl menţionează pe Petre Iorgulescu Yor, oferindu-i un tablou poetului şi afirmând: “uite cine m-a lansat”.
În perioada în care a fost director general al artelor la Ministerul Cultelor şi Artelor (1922-1940), Minulescu s-a dedicat susţinerii mişcării de avangardă şi a tuturor ideilor inovatoare din România. În 1924 redeschide Salonul Oficial, cea mai importantă expoziţie de stat românească şi facilitează prezenţa artiştilor avangardişti aici. În acelaşi an publică şi un manifest, în Revista Celorlanţi, în care-şi exprimă deschis ideile liberale şi novatoare.”Libertate şi individualitate în artă, părăsirea formulelor învăţate de la cei bătrâni, tendinţa spre ce este mai nou, ciudat, bizar chiar, a nu extrage din viaţă decât părţile caracteristice a da la o parte ce este comun şi banal (…) ” Pentru un director al artelor,în România interbelică, asemenea idei sunt rare. Dar, din fericire au existat. Fără susţinerea lui Minulescu, peisajul avangardei româneşti ar fi arătat probabil diferit. Fără nicio susţinere înaltă, afirmarea unui artist sau a unei mişcări era aproape imposibilă în acea perioadă. Gusturile oamenilor erau educate pentru forma academică, clasicizantă.
Cele mai interesante mărturii ale acestei legături a lui Ion Minulescu cu arta de avangardă, nu sunt textele ci desenele. Corneliu Mihăilescu şi Victor Brauner l-au pictat pe artist în manieră avangardistă. Corneliu Mihăilescu i-a semnat un portret integralist pentru Spovedanii. Figura fermă, aproape idealizată a poetului rămâne înlănţuită în trama geometrică a compoziţiei formată din obicete simbol. Simbolurile prezente aici sunt cele tipice recuzitei poetice minulesciene: trei lumânări, trei turle, trei catarge, cifra trei însăşi, iubita-sirenă şi chitara. Portretul pe care i l-a pictat Victor Brauner în 1924 este o efigie severă trasată în linii precise şi muchii, surmontată în fundal de o pasăre stilizată (motiv de icoană pe sticlă). Cel mai cunoscut potret al pictorului a fost realizat de Camil Ressu. Lucrarea, în manieră clasică, îl reprezintă pe Minulescu fumând un trabuc relaxat. Acest tablou este expus la Muzeul Minulescu, fiind una dintre cele mai impunătoare lucrări din muzeu.
Ca sursă iconografică, cea mai reprezentativă lucrare este un desen caricatural, semnat de Horaţiu Dimitriu şi intitulat Minuletti il futurista. Desenul îl înfăţisează pe Minulescu cu statura lui comică, uşor bondoacă, aşezat pe celebra Domnişoara Pogany. Picioarele poetului sunt cufundate într-un lighian, din care ies aburi roşu, galben şi albastru (aluzie la romanul minulescian). Pe bretele are desenate secera şi ciocanul, iar pantalonii scurţi poartă inscripţia Integral. În această ipostază, Minulescu citeşte revista Viitorul sub privirea oripilată a bustului lui Octavian Goga. La ideile artistice liberale ale poetului face aluzie o epigramă lipsită de har, scrisă în stânga desenului de Horaţiu Dimitriu. Dacă din punct de vedere estetic această lucrare nu prezntă nici un interes, iconografic reprezintă una dintre cele mai importante mărturii ale activităţii poetului.
Ion Minulescu a fost un Appolinaire sau un Marinetti pentru România.
Cecilia Cuţescu-Storck (1879-1969)
„Cred că femeia, în momentul când se va cunoaşte pe sine…ea va fii aceea care va grăbi evoluţia omenrii”
Cecilia Cuţescu
Născută pe 14 martie 1879 în comuna Câineni (Vâlcea), Cecilia Cuţescu de la 18 ani se dedică în totalitate carierei artistice. A studiat pictura la Munchen şi Paris cu cei mai buni poferosori ai vremii. După 9 ani de studii în străinătate, timp în care a expus constant la Bucureşti şi Paris, Cecilia Cuţescu se stabileşte în Bucureşti.
Întoarsă în ţară se ocupă de promovarea artei femeilor înfiinţând în 1916 „Asociaţia Femeilor pictore şi sculptore”. 11 ani participă la toate expoziţiile acestei asociaţii. Tot în anul 1916, Cecilia, devine profesoară la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, fiind prima femeie profesor la o universitate de artă din Europa.Din 1933 a fost aleasă preşedintă a Sindicatului de Arte Frumoase.
Are foarte multe expoziţii personale în ţară (la Tinerimea Artistică, saloane oficiale, expoziţii de stat) şi peste hotare. În 1924 şi 1928 reprezintă România la Bienala de la Veneţia. Pentru întreaga activitate artistică, care a însemnat foarte multă muncă şi dedicare, în 1957 Cecilia Cuţescu Storck primeşte titlul de „Maestru Emerit al artei”.
Lucrările figurarive prin excelenţă se caracterirează prin rigurozitatea şi sobrietatea excuţiei, linii armonioase şi cromatică caldă. Pictor de alegorii, Cecilia Cuţescu a fost asemănată uneori cu Paul Gauguin.
Soţia sculptorului Federic Sorck, Cecilia Cuţescu s-a impus prin talentul, perseverenţa şi personalitatea sa, contribuind simţitor la îmbogăţirea vieţii artistice
External links:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Cecilia_Cu%C5%A3escu_Storck
http://metropotam.ro/La-zi/2007/01/art7087336963-Muzee-din-Bucuresti-Casa-Storck/
http://www.artline.ro/1_586_Muzeul_de_arta__Frederic_si_Cecilia_Cutescu_Storck__8636.html
Remember: Gorzo la MNAC
Expoziţia lui Gorzo de la MNAC, „Indian Lava & Ritz Mood Guru Present Salve Fiat Romuli Nepus”, curată de Livia Dan m-a transformat iremediabil în fană a acestui artist. Cum am intrat în sala de expoziţii de la parter nu ştiam spre care dintre lucrări să mă întrept. Gorzo foloseşte o cromatică puternică, uşor violentă care te atrage imediat la un prim contact vizual. Picturile pe lemn traforat sau cioplit reprerită nişte personaje ciudate, definitorii pentru imaginea controversată şi nonconformistă a artistului. Povestea expoziţiei are în centru sexualitatea – o sexualitate atipică (femei multicolore şi hioase cu faluşi imenşi) şi moartea. Asocierea sexualităţii cu moartea mi se parte foarte interesantă. Este o stare de confilct viaţă (sexualitate) – moarte. Povestea expoziţiei este împărţită tematic în două, conform expunerea. Jos, o sală imensă cu eprsonaje fantastice, venite parcă dintr-un iad multicolor, sus oameni. Oameni gri, oameni veniti din cotidian şi atârnaţi pe pereţii unui muzeu.
Am rămas foarte mult timp în minte cu imaginea acestei expoziţii. Gorzo are darul să te atragă, să-ţi intre în minte şi să rămână acolo.
Mileniul I- de ce nu avem manifestări artistice în această perioadă?
În mileniul I, în Europa s-au dezvoltat stilurile caroligian, ottonian, romanic … Arta chineză a cunoscut o perioadă de înflorire în timpul dinastiilor Han, Tang şi Sung… Şi exemplele pot continua. Pe teritoriul României, dacă încerci să găseşti cea mai mică urmă de creaţie artistică te izbeşti de un gol imens. 1000 de ani în care nu s-a făcut nimic… de ce?
Unii istorici de artă, mai binevoitori cosideră artă cele câteva urme de cultură materială din paleocreştinism, din perioada imperiului roman târziu descoperite pe teritoriul Dobrogei sau al Transilvaniei la Capidava, Garvăn-Dinogeţia, Păcuiul-lui- Soare etc. Monumentele datând din această perioadă construite din lemn sau piatră, erau spectaculoase. Alte urme de cultură materială descoperite, în special piese de ceramică, lucrată cel mai des manual, demonstrază un fel de stagnare a populaţiei. Decoraţiuniile folosite sunt cele vechi – motive ornamentale geometrice ca în preistorie, iar şlefuirea lasă de dorit.
Alţi istorici de artă, ceva mai realişti admit fără prea multă explicaţii că, în această perioadă, pe teritoriul României nu s-a făcut artă. Poate istoria explică lipsa creaţiei artistice în acest mileniu. A fost într-adevăr o perioadă tulbure din cauza fluxului mare al migratorilor. Avarii, maghiarii, bulgarii, pecenegii, tătarii etc. au năvălit constant în zona noastră. Războaiele cu migratorii au dus la o decădere a oraşelor şi un regres al economiei (practic viaţa ecnomică s-a destrămat). Aceste motive, precum şi lipsa unei autorităţi centrale solide au obligat localnicii să se exteriorizeze în manifestări foarte simple. Nu puteai sa te apuci să contruieşti catedrale sofisticate riscând ca în câteva zile zona să fie atacată de migratori şi în urma lor să nu mai rămână nimic.
Abia spre sfârşitul secolului X se poate observa înflorire a arhitecturii. Dar sfârşitul secolului X se apropie deja de mileniul următor. Avem pe teritoriul României 1000 de ani fără artă, pe care istoria îi justifică. Probabil, acest prim gol de 1000 de ani ne-a lăsat să ne trăim Evul Mediu până la 1821…
Nicolae Grigorescu- Nud pe malul mării
Născut într-o familie de ţărani, Nicolae Grigorescu nu a beneficiat de cultură sau de o educaţie artistică în primii ani de viaţă. Ambiţia şi talentul i-au purtat paşii spre atelierul pictorului ceh, Anton Chladek; transformâdu-i începutul carierei artistice într-un succes. După ce a decorat in frescă mai multe biserici si mânastiri (în special în Prahova şi Bucureşti) ajungând recunoscut la o vârsta fragedă; şansa îi surâde şi primeşte din partea Ministerului Moldovei o bursă de studii la Paris. Pe lângă studiile academice de la Şcoala de arte – care “îl dezgustă”[1], Grigorescu ajunge să studieze în pădurea de la Fountainebleu, la Şcoala de la Barbizon. Aici cunoaşte o mare parte dintre artiştii inovatori ai secolului XIX, printre care Theodore Rousseau, Corot, Millet, Gustave Courbet şi alăruri de ei descoperă stilul plein-air, care va rămâne reprezentativ pentru întreaga sa creaţie. Grigorescu îmbină relasimul Şcolii de la Barbizon cu tehnici impresioniste şi simboliste.
Predilecţia lui Courbet[2] pentru nudul feminin şi numărul mare de studii după model nud pe care le-a făcut în perioada în care era student la Academia de arte din Paris nu a avut nici o influenta asupra artistului român. Deşi este considerat deschizător de drumuri în privinţa nudurilor, sunt cunoscute foarte puţine lucrări cu această temă.
Lucrarea Nud pe malul mării, expusă la Muzeul Colecţiilor de Artă, este una dintre puţinele opere in care Grigorescu abordează nudul feminin. Chiar şi aşa, cu un subiect care nu este definitoriu pentru opera sa, Grigorescu nu-şi dezminte aptitudinile de desenator excepţional şi de colorist foarte talentat. În ansamblu lucarea este realizată într-un stil pictural, apropiat de cel al impresioniştilor francezi. Cromatica este pastelată, foloseşte tonuri de bleu, gri si mult alb ceea ce da lucrării un aspect de linişte şi visare. Paleta lui Grigorescu are o lumină foarte puternică, dată prin tonuri deschise. Această lucrare mi se pare mai luminoasa decât cea mai mare parte a nudurilor impresioniste. Cerul este realizat printr-o succesiune de linii cursive, ordonate, în timp ce piatra pe care este plasat personajul are o tuşă grăbită şi culori mai puternice. Tocmai piatra, ce pare intenţionat neatentă, dă spontanteitate şi dinamică execuţiei.
Cu toate că în ansablul ei pictura aduce cu lucările impresioniştilor francezi, mai ales în ceea ce priveşte picturalitatea stilului, în tratarea corpului uman Grigorescu se întoarce spre Renaşterea italiană. Probabil faptul că a copiat operele maeştrilor italieni şi-a spus cuvântul. Femeia, încadrată perfect în fundalul impresionist este realizată foarte real, fără să înecări de a idealiza. Corpul uşor plinuţ, dar armonios cu sâni mici şi rotunzi, şolduri mari, picioarele încrucisate si mâinile lăsate relaxat pe lânga corp trimite la celebrele reprentări ale zeiţei Venus din Şcoala Veneţiană. La o primă vedere superficială capul uşor înclinat, pare in formă romboidală iar delatiile feţei par omise. Însă, după ce m-am uitat atent m-au frapat buzele foarte roşii ce dau o anumită feminitate senzuală chipului. Capul uşor înclinat; în profil, denotă o timiditate ascunsă. Probabil fiind vorba de unul dintre primele nuduri din arta românească, timiditatea modelului este justificată!
Nud pe malul mării este un portret al Zettinei Urechia[3], soţia istoricului V.A. Urechia care i-ar fi servit de mai multe ori ca model artistului.
Lucrarea încă poate fi admirată la Muzeul Colecţiilor de artă, alături de celelalte 10 lucrări semnate Nicolae Grigorescu din colecţia Elena, Maria si Dr. Iosif Dona.
[1] George Oprescu – Nicolae Grigorescu, Editura Meridiane, Bucureşti 1971 , pg 13
[2] Se spune că Grigorescu ar fi fost unul dintre admiratorii operei lui Gustave Courbet
[3]The Art Collections Museum- Guide of the Collections, part I, project coordonator: Roxana Theodorescum Bucharest 2003
Laura Covaci
După Revoluţie, Laura Covaci a expus de două ori în ţară apoi s-a mutat în S.U.A. A avut un contract de exclusivitate cu Trinity Gallery din S.U.A. timp de patru ani, iar acum este reprezentată de Galerie Art Saint Germain 208 din Paris. Deşi are atelier şi în Bucureşti, îşi expune toate lucrările la Paris. Probabil nici nu va expune prea curând în România.
Realizează picturi figurative, majoritatea având în centru pensonaje imprefecte. Imprerfecţiunile vin dintr-un experiment cu perspective fenomenale – dacă nu chiar monstruoase – numit inginerie genetică. Fiinţele ei hibride sunt hiptnotice, pretenţioase, dictatoriale. Este interesant cum arta Laurei Covaci poate trezi simultan o dubla reacţie: “e monstruos”, “e superb”.
External links:
http://www.galerie208.com/uk/index.php
http://www.zf.ro/articol_5616/laura_covaci__artist_of_the_people.html
Anonimi din secolul XX
Dimitrie Ştiubei (1901-1985 )
Născut la Bucureşti, Dimitrie Ştiubei este considerat cel mai reprezentativ pictor român de marine. Când a terminat Academia de Arte de la Bucureşti a plecat să-şi continue studiile la Paris şi de aici s-a mutat în S.U.A. Nimeni nu a mai pomenit nimic despre cariera lui ulterioară.
Petre Remus Troteanu (1885-1957 )
În 1912 primeşte premiul I la Tinerimea Artistică. Acest premiu anunţa practic o carieră de succes. Dar nu a fost tocmai aşa. Petre Remus Troteanu s-a împrietenit cu Nicolae Toniţa, care i-a influenţat considerabil opera şi din cauza căruia a rămas în cvasi-anonimat.
External links: http://ro.wikipedia.org/wiki/Petru_Remus_Troteanu
http://www.zf.ro/articol_15958/petre_remus_troteanu__1885_1957_.html
Ion Valentin Anestin (1900-1963 )
A făcut pictură realistă cu accente impresioniste, în special portrete şi peisaje, dar s-aremarcat în perioada interbelică pentru caricatură. Câteva dintre lucrările lui sunt expuse la Muzeul Naţional de Artă al României. Deşi critica vremii îl cosidera printre artiştii cu potenţial, acum a cazut uitării.
External Links: http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Cultura/39095/Caricatura-lui-Ion-Anestin-la-Muzeul-National-de-Arta
http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Valentin_Anestin
Al. Alexandru Clavel (1898-1978 )
S-a remarcat prin naturi statice şi portrete realiste, lucrări care i-au adus o serie de premii de la Ministerul Artelor între 1937 şi 1945. Apoi… a fost uitat!
Dimitrie Serafim (1862-1931 )
Elev al lui Theodor Aman şi Gheorghe Tattarăscu, când s-a lasat Dimitrie Serafim a fost considerat o tânără speranţă. Stilul său academist l-au dat înapoi. Nu a fost un inovator şi nu a experimentat. A ajuns un profesor mediocru la Academia de Arte.
Dimitrie Serafim – Portret de Adolescenta
(va urma)
Roman Tolici
Artistul Roman Tolici s-a născut în U.R.S.S. în 1974 şi în prezent lucrează la Bucureşti. Aboslventul Academiei de Arta din Bucureşti s-a dovedit în timp, prin nenumarătatele expoziţii peronale un artist foarte talentat cu o fineţe aparte. Lucrările lui suprind prin claritatea desenului – este un artist foarte stăpân pe arta sa şi degajă permanent curiozitate şi mister. Din ritmul chaotic şi ameţior al lumii conteporane, se conturează lucrări pline de imaginaţie cu o simbolistică nebănuită. Deşi pictura figurativă cu semnificaţii profunde este mai puţin gustată în zilele noastre…când se încearcă cele mai ciudate experimente, pictura lui Roman Tolici nu poate să nu atragă. Este un artist care merita cunoscut şi apreciat!
External links
http://www.posibila.ro/index.php?ce=artisti&id=74&art=rep
http://www.artfacts.net/index.php/pageType/artistInfo/artist/54790
http://www.zf.ro/articol_146235/pe__in__dupa__despre__roman_tolici.html
Declaraţie de iubire
Cuminţenia Pământului – Constantin Brâncuşi
Sculptură; piatră, figură simbolică; ronde-bosse; 1907; Şcoală românească modernă; Deţinător: Muzeul Naţional de Artă al României; Nr. inv. 7169; Clasat în tezaur; Ordinul Ministrului Culturii nr. 3042/14.07.1998
M-am decis să scriu despre lucrarea lui Brâncuşi, Cuminţenia Pământului, deoarece îmi place şi mă emoţionează în acelaşi timp. Îmi amintesc de prima mea vizită la MNAR, copil fiind, împreună cu părinţii şi nişte prieteni de familie. Muzeul mi s-a părut foarte mare, ştiu că la un moment dat m-am plictisit şi vroiam să plec cât mai repede. Nu am rămas cu mare lucru după acea vizită. Însă mi-a rămas foarte limpede întipărită în minte imaginea acestei feţite inocente, cum stătea gânditoare pe o piatră cu privirea pierdută în gol. Acum, după mulţi ani, dintre care 4 ca studentă la istoria artei, privesc cu aceeaşi admiraţie aceeaşi fetiţă, care stă de ani şi ani ghemuită în aceeaşi poziţie, încercând parcă să-şi ascundă nuditatea. Imaginea ei mă poartă cu gândul la Lina Medina, peruana care la 6 ani a devenit mama! Un copil-femeie, singur pe lume, care priveşte speriat în jur. Sculptată într-un bloc de piatră adunat de Brâncuşi din catacombele Parisului, lucrarea a cauzat multe discuţii în epocă. Iniţial intens criticată, în cele din urmă a fost acceptată de contentemporani, nu ştiu însă în ce măsură a fost sau va fi înţeleasă. Mica făptură, dezbracată, stă aşezată cu genunchii strânşi si cu braţele împreunate sub sâni. Liniile spatelui, ale şezutului şi picioarelor au o dulceaţa aparte a neştiinţei de sine. Privirea este dulce dar inexpresivă, pierdută în acelaşi timp,… are ceva inexprimabil. Figura nu are nimic sofisticat: o frunte înaltă şi o gură schiţată în grabă, făcută pentru a tăcea. Istoricii şi criticii de artă au atribuit acestei lucrări nenumarate simboluri, fiecare interpretare în parte, după părerea mea sporind de fapt misterul acestei fetiţe. Cine este ea? Cuminţenia a fost interpretată de cele mai multe ori drept o zeitate stranie, venită din mitologia românească, care veghiază hotarele de taină dintre lumi. În studiile pe care le-am citit, criticii de artă şi-au îndreptat foarte mult atenţia spre latura simbolică a acestei lucrări, şi mai puţin spre cea sensibilă. Brâncuşi a înlaturat tot ce ţine de tehincă cunoscut până atunci şi a reprezentat interioritatea formelor, un fel de suflet al pietrei, o filozofie a sculpturii. Ceea ce i se întâmplă ei este ascuns în interiorul acelui bloc de piatră. Detaliile sculpturale sunt vagi, chipul abia schiţat. Dialogul statuii cu exteriorul nu explică drama venirii ei pe lume. Brâncuşi lasă imaginaţia să alerge, privitorul să simtă cât mai mult. Trebuie să ne imaginăm noi de ce este atât de cuminte. O sperie omenirea? Mărimea universului? Este copleşită de gijile lumii? Sau necăjită încât vrea să dispară sau să fie confundată cu o simplă piatră?
Nicolae Dărăscu (1883-1959)
Opera lui Nicolae Dărăscu s-a împlinit originală şi robustă, de-a lungul unei activităţi de peste o jumătate de veac. Însorită şi optimistă, izvorâtă din dragostea de om şi natură, arta lui Nicolae Darărscu este o pictură a bucuriei de a trăi, a cântecului colorat al peisajului, al mişcărilor întinderi marine, al molcomelor, înverzite dealuri. [1]
Nicolae Dărăscu a preferat să-şi exprime sentimentele şi meditaţiile în cuprinsul unei imagini, în pulsaţiile culorilor. El spunea desprea artă că “este făcută în primul rând de om şi al doilea rând de artist”. De asemenea era de părere că artistul îşi descoperă secreta lui autenticitate în valorificarea umanului din fiinţa sa. Pentru artist pictura nu era doar o disciplină cromatică, o însumare de posibilităţi formale, ci, în primul rând un mijloc de comunicare.
Trăirile omului stârnesc unde ce străbat şi încălzesc lumea interioară, din matca ei strecurându-se în imagistica operei. Dărăscu şi-a asumat realitatea ca pe propria natură, proiectându-şi în ea stările de spirit. [2]
Nicolae Dărăscu se naşte la 18 februarie 1883 la Girgiu. Desenul îl pasionează încă din clasele primare, iar în liceu, încurajat de profesorul de desen cu care ia şi lecţii suplimentare, se dedică în întregime pasiunii sale, hotărând să se facă pictor. În anul 1902, după terminarea liceului se înscrie la Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti. Decisivă a fost pentru formaţia sa expoziţia personală organizată de Ştefan Luchian în casa Assan, în iarna anului 1903. Emoţia puternică de atunci şi încurajările marelui artist, căruia i-a arătat câteva schţe proprii, nu le-a uitat Dărăscu niciodată.
Artistul era preocupat să descopere cât mai multe. Citea mult. Literatura, ştiinţele naturii, geografia, istoria, navigaţia constituiau alături de artă, statornice îndeletniciri. În 1906, cu sprijinul material al unei mătuşi înstărite, pleacă la Paris unde intră in Academia Julian, la atelierul lui Jean Paul Laurens.
În Paris, Nicolae Dărăscu frecventează muzeele, colecţiile şi expoziţiile pariziene, dornic să cunoască să inveţe, să se recunoscă pe sine.
În toamna anului 1907 se prezintă pentru concursul de admitere la Academie des Beaux-Arts unde este acceptat. Greutăţile financiare îl determină să se angajeze în anul 1908 ca desenator la ziarul parizian “Excelsior”.
Tot în anul 1908, mai exact în vară, poposeşte la Saint Tropez, unică asezare pescărească pe coasta Mediteranei, nu departe de Toulon. Ajuns aici, Dărăscu este vrăjit de atmosfera, de culorile vii şi variate găsite în această regiune. Mai mult în acuarelă, dar şi în ulei, Dărăscu urmăreşte în toate ipostaze sale, frumuseţea micului port. [3]
Anii petrecuţi în Franţa şi îndeosebi la Saint-Tropez au fost de căutări în vederea cristalizării viziunii şi a definirii timbrului propriu.
Două experienţe fundamentale l-au marcat profund. Impresionismul şi neoimpresionsmul, cu explorările lor în raporturile dintre lumină şi culoare, l-au interesat pe Dărăscu. [4] Este atras şi de pointilism ca metodă, însă era prea strâmt pentru temperamentul său. Din acest punct de vedere programul fauvistilor apărut sub semnătura lui Henri Matisse, în „La Grande Revue”, 1908, i se părea mai generos.
Lucrările din vara anului 1908 vădesc o largă receptivitate faţă de realitatea înconjurătoare – o receptivitate peisagistică în primul rând – fără să excludă însă scenele de muncă sau tablourile de gen. Pentru această perioadă este reprezentativ micul peisaj în ulei “Vedere din Saint Tropez”, dar nu trebuiesc lăsate la o parte nici lucrările “Peisaj cu pomi”, “Portul Saint Tropez”. În anii următori, împletind activitatea de desenator al ziarului “Excelsior” cu pasiunile sale de pictor şi peregrin, călătoreşte prin Provence, pe coasta Mediteranei, prin Italia, descoperind, în 1909, Veneţia.
În toamna anului 1911 artistul se întoarce în ţară, organizând prima sa expoziţie personală într-una din sălile Ateneului. Aici a expus lucrările de la Saint Tropez, peisaje pariziene şi un autoportret.
Dărăscu făcea parte dintr-o generaţie care se lupta cu academismul refractar la noutate. Tinerele generaţii – Pallady, Petraşcu, Sirato, Ressu, Steriadi, Iser, Tonitza, ŞT. Dimitrescu – nu reuşiseră încă să-şi alinieze forţele aşa încât să poată impune o nouă atitudine faţă de artă.
În 1912, invitat de colecţionarul şi criticul de artă Alexandru Bogdan-Piteşti la Vlaici-Olt, Nicolae Dărăscu cunoaşte îndeaproape viaţa şi peisajul acestui sat românesc. Nicolae Dărăscu, citadinul prin excelenţă, a simţit întreaga frumuseţe calmă a peisajului de deal românesc, cu orizonturi largi si modulări potolite, a simţit si mareţia lui gravă sub semnul unei exisţente apăsate, încarcate de nevoi. [5]
Dupa săptămânile petrecute la Vlaici, artistul pleacă din nou în străinătate, călătorind prin Franţa, la Paris şi în sud, de asemenea la Veneţia, oraş în care va reveni adeseori.
Lucrările anului 1912, atât de diferite prin tematica şi prin mijloacele de realizare, vădesc o unitate de concepţie care începe să prefigureze maturitate.
Reîntors în ţară la începutul anului 1913, Dărăscu pregateşte o noua expoziţie personală, a cărei deschidere are loc în rotunda Ateneului în ziua de 1 aprilie. Printre lucrările expuse se numărau ‘’O vedere din Vlaici, Sălcii pe marginea Vedei’’, ‘’Biserica de sat’’, ‘’Vite la păscut’’, ‘’Podul’’.
În prefaţa catalogului expoziţiei din 1913, Tudor Arghezi scria “Pictura lui Dărăscu e o arta fericită, darnică, optimistă. Artistul mântuieste soarele, cerul, vegetatia, lumea, cu pasiunea si francheţea naturii, de la care a învatat gestul mare şi liber de a construi. El evită detaliile şi credem că le dispretuieşte. Tablourile lui, priveliştile, marea, zarea sunt însă toate adâncite şi un suflet bate în fiecare, ca şi cum ar fi nişte fiinţe gânditoare.”[6]
În perioada anului 1913 se înscriu şi câteva peisaje industrial, cele mai multe la Paris, Dărăscu fiind printre primii artişti care a făcut astfel de reprezentări. Cu aceste lucrări, cărora le alătură numeroase peisaje, Dărăscu deschide la 4 februarie 1914, în sala Esarcu de la Ateneu, o noua expoziţie personală alături de Ştefan Luchian. Expoziţia s-a bucurat de succes.
Pentru Dărăscu un mijloc de cunoaştere îl reprezentau călătoriile.
Dărăscu a fost atras şi de compoziţia figurativă, însa pentru că nu era un gen “convenabil” a fost nevoit să se îndrepte către alte orizonturi, cum ar fi peisajul, însa la compoziţiile figurative nu a renunţat niciodată.
După un an petrecut la Veneţia, în 1916 se întoarce în tara unde a izbucnit războiul care îl trimite la Iaşi unde se împrieteneşte cu Camil Ressu. La Iaşi participă la înfiinţarea societaţii ‘’Arta Romana’’ – grupare artistică al cărei principal merit a fost stimularea creaţiei artistice în anii care au urmat in încetarii războiului.
În primăvara anului 1919 participă la expoziţia grupării, organizată la Bucureşti, cu câteva peisaje bucureştene şi o Veneţie. Printre lucrări se numară “Piaţa Teatrului Naţional pe ploaie’’, ‘’Femeia cu mască’’.
În vara anului 1919 ajunge în Dobrogea. Va face o serie de lucrări la Tulcea şi la Balcic. Alături de peisaje pictează acum numeroase lucrări pe teme de gen inspirate din viaţa localnicilor – potcovarii, cafenele, târguri.[7]
În lucrări ca ‘’Viaţa la Veneţia, pictată în 1920, ca şi capodopera de mai târziu ‘’Cimitirul tătăresc’’ el reuşeste să surprindă măreţul, vigurosul din peisaj, fie în ipostaza lui optimista, fie în cea dramatică redându-l în forme nuanţate şi sugestive.
În 1924 organizează o expozitie personală consacrată aproape în întregime litoralului Mării Negre. Printre acestea merită să fie amintite: “Vederea cu mare’’, ‘’Han la mare’’, ‘’Cafeneaua roz’’.
Trei ani mai târziu o altă expoziţie personală este deschisă la Bucureşti, intitulată ‚’Veneţia’’. Culoarea este caracteristică operei domnului Dărăscu, scria pictorul Şirato în cronica dedicată acestei expoziţii. [8]
Mereu călător, Dărăscu se întoarce deseori la motive binecunoscute pe care nu ezită sa le reia, de fiecare dată cu seriozitate dar si cu nealterată prospeţime, analizând aspecte noi, frumuseţi încă nevăzute. Dacă în 1924 se oprise mai mult în faţa peisajelor acvatice ale Deltei, în 1929 este atras de forfota cherhanalelor, de farmecul pescarilor.
În 1932 pleacă în Anglia, la şantierul naval Hull, unde supraveghează construirea unui cuter – ambarcaţiune cu pânze şi motor – realizat după planuri proprii. Apoi călătoreste de-a lungul coastelor, pe Atlantic şi pe Mediterana. Revenind din călătorie lucrează din nou în Delta, pictează la Ghecet lânga Brăila, dar mai ales la Balcic.
In mai 1936 Dărăscu organizează o vastă expoziţie personală, cea mai importantă din întreaga sa activitate. Cu expozitia din 1936, Dărăscu se definea pe deplin ca personalitate de sine stătătoare acuzând nu numai diferenţele nete dintre el şi Steriadi, dar şi originalitatea sintezelor picturale proprii în raport cu impresionismul în general. [9]
Gama cromatica a rămas aproape neschimbată: albastru, verde, roşu şi galben, uneori violaceu, alb şi negru.
În 1937 artistul participă alături de pictorii Gheorghe Petraşcu, Iser, Steriadi, Stoenescu şi Ştefan Popescu la construirea asociatiei “Arta’’ – una dintre cele mai importante grupări artistice din acea vreme.
Anul 1944 a fost un an nefast pentru Nicolae Dărăscu, bombardamentele distruindu-i nu numai lucrările cele mai bune, dar şi biblioteca cu cărţi de artă rare, de asemenea colecţia de mobilier vechi.
În anul 1946 artistul este distins împreuna cu Francisc Şirato cu Premiul Naţional pentru Pictură.
Spre sfârşitul existenţei, Dărăscu este atras de peisajul liniştit al dealurilor cu linii blânde şi lumina molcomă. La Campulung Muscel, dar mai ales la Curtea de Arges, artistul revine cu regularitate.
În anii 1951-1952 Dărăscu lucrează mai mult desene în creion – schiţe şi studii – înfaţişând aspecte de târg, vederi panoramice, case şi pomi. Ar fi vrut să se reintoarcă în natura însă boala îl obligă să rămână în atelier.
În 1957 se întremează şi se întoarce la Curtea de Argeş unde pictează ‚”Peisaj la Curtea de Argeş”. Boala îi revine, iar la 4 august 1959, Nicolae Dărăscu se stinge, lăsând neterminată ultima sa compoziţie: ‚’Târg de oale la Curtea de Argeş’. [10]
Paula Constantinescu spunea despre Dărăscu în Studii muzeale în 1968 ca ‚’este un artist modern la dimensiunea epocii în care a trăit şi s-a format. El aduce in arta romanescă nu o cota de impresionism ori alta de cezannism autohtonizate (deşi influenţele şi apropierile sunt incontestabile şi necesar de determinat), ci afirma alături de alţi contemporani posibilitatea de a exprima noi stări de spirit, pornind de la realitatea mediului sau natural. Pictorul a privit natura şi elementele ei prin culoare gândind-o şi interpretând-o în funţie de sensibilitatea sa. Pentru el culoarea a constituit singura modalitate de exprimare plastică şi în afara ei nu a căutat alte impliniri.’’[11]
[1] Drăguţ, Vasile, Nicolae Dărăscu, Edit. Meridiane, Bucureşti, 1966, pag. 9
[2] Măciucă, Alexandra, Nicolae Dărăscu, Muzeul Naţional de artă al României în Colecţii Bucureştene, iulie-august, 1996, pag. 5
[3] Dragut, Vasile, op cit,pag. 7
[4] Ibidem, pag. 8
[5] Ibidem, pag. 30
[6] Ibidem, pag. 37
[7] Ibidem, pag. 35
[8]Ibidem, pag. 27
[9] Ibidem, pag. 40
[10] Ibidem, pag. 47
[11] Maciuca, Alexandra, op cit, pag. 10
external links:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_D%C4%83r%C4%83scu
http://www.compendium.ro/pers_detalii.php?id_pers=1349
Constantin Daniel Rosenthal (1820-1851)
Constantin Daniel Rosenthal s-a născut în 1820 la Budapesta, într-o familie pe jumătate românească, pe jumătate evreiască. Ca mulţi artişti ai vremii, Rosenthal şi-a definitivat studiile artistice la Viena, la Academia de Belle Arte. În aceşti ani pe care îi petrece la Viena, intră în contact cu elita românească a vremii şi se împrieteneşte cu Ion Negulici şi C.A. Rosetti. Aceste două persoane vor juca un rol foarte important în scurta viaţă a pictorului. Ion Negulici i-a fost prieten şi coleg de breslă, iar Rosetii omul de legătură cu mişcarea revoluţionară românească. Compoziţiile având în centru revoluţia paşoptistă subliniază credinţa continuă a autorului în idealul românesc pe care şi-l asumase. De alfel, C.D. Rosenthal a fost unul dintre cei mai înfocaţi revoluţionari români, el continuându-şi activitatea chiar şi după înfrângerea revoluţiei. Acesta a fost motivul pentru care a fost arestat în 1851 şi închis. După câteva luni de închisoare, Rosenthal moare în chinuri în aprilie 1851. Există două ipoteze asupra morţii pictorului. Una dintre ele ar fi sinuciderea, datorită dorinţei de a păstra secrete informaţiile sale despre lumea revoluţionara. Cea de-a doua (menţionată de C. A. Rosetti în Jurnalul meu) aruncă un val de eroism asupra morţii artistului. Rosetti spunea că Rosenthal a murit în sala de tortură, fără însă a lăsa să-i scape numele vreunui colaborator al său.
Opera lui Rosenthal îmbină mai multe tendinţe ale vremii. Regăsim reprezentarea alegorică şi apeteotică specifică romantismului, dar şi elegaţa tuşei clasice de formaţie academistă. Lucrează în general în stil pictural, acordând o importanţă deosebită cromaticii şi detaliilor. A lucrat preonderent în ulei pe pânză, compoziţii de dimensiuni mari. Lucrările având ca temă revoluţia română de la 1848, au fost cele care l-au consacrat pe Rosenthal.
External links
Gorzo’s Cocoons
Primele speculatii. Cocoonii lui Dumitru Gorzo priviţi ca semnele unei grupări sataniste… Un artist plastic care se distrează jucându-se cu imaginaţia unora.
Descoperirea realităţii…
External links
Carol Popp de Szathmari – unul dintre primii fotografi de război din lume
Carol Popp de Szathmari a rămas în istoria artei româneşti drept cel mai important artist documentarist al secolului XIX, atât ca pictor dar şi ca fotograf. S-a năcut la Cluj în 1812 într-o familie de nobili (nu se ştie încă dacă familia sa era de origine maghiară sau română). Este înscris la Colegiul Reformat din Cluj, dar renunţă după scurt timp la viaţa monahală şi la studiile bisericeşti. Nu există nici un document care să ateste dacă şi-a reluat sau nu studiile şi cum şi-a început cariera artistică. În 1835 se stabileşte la Pesta, unde colaborează cu pictorul Anton Chladek: Szathmari litografiază un desen de Chladek cu portretul Ninei Onitsch, iar Chladek desenează portretul actriţei Dery după un tablou de Szathmari.
În perioada în care marea majoritate a pictorilor din ţările româneşti încercau să răspândească printre familiile înstărite gustul pentru portretul laic, Szathmari se retrage în Italia pentru a studia operele diferitelor epoci anterioare. Petrece în Roma, Florenţa şi Sorenta perioada 1839-1840, timp în care realizează numeroase copii dupa capodoperele expuse în muzeele italiene, dar şi lucrării proprii: peisaje şi portrete. Studiază foarte mult, iar la întoarcerea în ţară devinte pictorul de curte al domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica. Treptat artistul îşi indreaptă atenţia spre fotografie – considerată atunci cea mai importantă invenţie a secolului.Tehnica rapidă de schiţare pe care o folosea pictorul pentru a surprinde momentul nu îi putea satisface necesitatea de a reproduce toate detaliile subiectului ales, iar fotografia a venit ca o soluţie. Procedeul mecanic prin care o imagine era fixată şi prin care putea fi multiplicată aproape la infinit venea ca o inovaţie.
Ca artist documentarist Carol Popp de Szathmari s-a remarcat în timpul Războiului Crimeii. În 1853 a fotografiat numeroşi soldaţi participanţi la război. Mai puţin cunoscut decât britanicul Roger Fenton sau francezul Ernest Edouard de Caranza, Szahmari rămâne unul dintre primii fotografi de război din lume. În 1855 este premiat la Paris pentru aceste fotografii în cadrul expoziţiei universale.
O altă inovaţie foarte importantă adusă de Szathmary artei româneşti este desprinderea de pictura de atelier. De aceea, Carol Popp de Szathmari, este considerat unul dintre precusorii impresionismului românesc.
- null
External links
http://ro.wikipedia.org/wiki/Carol_Popp_de_Szathm%C3%A1ry
http://commons.wikimedia.org/wiki/Category:Carol_Popp_de_Szathmary
Articolul meu integral îl găsiţi aici: http://biografii.famouswhy.ro/carol_popp_de_szathmari/
Colecţionara de colecţii – Anca Benera
Artista Anca Benera s-a născut în 1977 la Constanţa şi în 2001 a absolvit Academia de arte Frumoase din Bucureşti. Este o tânără deosebit de talentată căiea îi place să experimenteze. Până acum a fost iniţiatoarea a nenumărate proiecte artistice, a avut foarte multe expoziţii naţionale şi internaţionale. Ea este autoarea cunoscutului proiect Colecţionând colecţii. Colecţionara de coleţii a adunat câteva colecţii interesante pe care le puteţi vedea aici: http://www.conjoint.ro/collectors/. Fostă bursieră a Fundaţiei ”Solomon Guggenheim” din New York, Anca Benera expus în anul 2003 la Pavilionul American al Bienalei veneţiene. În prezent este implicată într-un proiect de artă urbană care urmăreşte să pună în lumină miturile urbane stranii: fantastice, cum ar fi facocerul african sau creatura jumătate vulpe, jumătate iepure. Proiectul polonez, realizat cu sprijinul cu sprijinul Institutului Cultural Român-Varşovia şi al Centrului de Artă Contemporană „Ujazdowski” îşi propune să readucă în interesul publicului miturile urbane – mai mult sau mai puţin uitate care au în centrul lor animale.
external links:
http://www.posibila.ro/index.php?ce=artisti&id=75&sheet=Curryculum&art=altii
http://www.posibila.ro/index.php?ce=artisti&id=75&sheet=Webografie&art=altii
http://www.posibila.ro/index.php?ce=artisti&id=75&sheet=Textomanie&art=altii
http://www.icr.ro/comunicate.php?cod=314
http://www.conjoint.ro/collectors/
http://info.artline.ro/1_584_Anca_Benera_expune_la_Londra_12817.html
Primitivii picturii româneşti moderne – prima parte
Secolul al XIX-lea a reprezentat un moment de cumpănă în istoria Principateor române, marcând alinierea lor la cultura europeană.
Datorită religiei ortodoxe şi situaţiei politice destul de ambigue, se poate afirma că până în secolul al XIX-lea artele plastice au avut o poziţie anacronică atât în Moldova cât şi în Ţara Românească. Unica artă exista doar în cadru religios. Ortodoxia ignoră aproape cu desăvârşire sculptura( existau doar reliefuri pe zidurile bisericilor, unele de inspiraţie rusă, ca cele de la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi sau mobilier” bisericesc sculptat uneori cu motive zoomorfe, de inspiraţie orientală, ca iconostasele brâncoveneşti), iar în ceea ce priveşte pictura aceasta este riguros reglementată de erminiile scrise de dascali zografi” precum călugărul Dionisie din Furna. Profundă şi mistică, arta religioasă din ţările române este diferită de cea din Europa Occidentală- acolo, curentele artistice se concurează şi se succed cu o rapiditate uimitoare, inovaţiile tehnice abundă iar unul dintre principalele ţeluri ale artiştilor din acele timpuri este cum să redea cât mai veridic realitatea; aici, adică în Moldova şi Valahia, arţa este caracterizată de hieratism, bidimensionalitate, rigiditate. Portretele, atunci când există, sunt numai ale unor ctitiori sau donatori şi nu caută să redea asemănarea acestora, ci să exprime pioşenia, religiozitatea şi, de cele mai multe ori, poziţia socială a personajelor respective. Ce-i drept, o icoana nu este o pictură oarecare, ci o fereastră spre lumea spirituală. Totuşi, chiar şi severul stil bizantin lasă loc unor evoluţii şi inovaţii. Astfel, în secolul al XVIII-lea apare un “stil romanesc”- stilul brâncovenesc, şi tot în epocă lui Brancoveanu, pentru prima data, Parvu Mutu, un meşter zugrav de biserici, da uitării modestia şi umilinţă care trebuia să îi caracterizeze pe cei din breaslă să şi îşi include portretul în frescă unei biserici, reprezetandu-se, , cu pensula în mână .
Spre sfârşitul veacului, aplecarea cărturarilor români către curentul iluminist îşi face simţită influenţa şi în artele plastice. E posibil ca un rol nu lipsit de importantă să îl fi jucat şi nobilii ruşi, îndrăgostiţi de-a dreptul de cultura franceză şi germană, cât şi vecinii transilvăneni, care reuşiseră să ţină pasul într-o anumită măsură cu evoluţia artelor din vestul Europei.
Cert este că pictura de şevalet îşi face apariţia în ţările române abia în ultimii ani ai veacului al XVIII-lea. Cel mai gustat gen va fi, fără îndoială, portretul, boieri şi boieroaice inghesuindu-se să se vadă imortalizaţi cu mai multă sau mai puţină măiestrie. Printre “primitivii” picturii româneşti, aşa cum îi numesc criticii de arta, s-au numărat, în primul rând, foştii zugrăvi de biserici şi meşterii iconari. Conform noilor mode, categoria lor suferă o schimbare de stătut. În Ţara Românească ei se desprind de restul meşterilor, de “zugravii de gros” în 1787 şi îşi creează propria breaslă, cea a “zugravilor de subtire”. “Zugravul de subtire”, parasind rasă călugărului de odinioară, sau, dacă nu era monah, caftanul ce-l situa uneori în ierarhia cinurilor medievale, devine, în lumea pestriţă a târgoveţilor, o personalitate respectată iar indeletnicirea sa reprezintă o profesie lucrativă ca oricare altă.” Bieţii meşteri se luptau din greu să dea uitării canoanele bizantine, iar portretele executate de ei le dau de gol stângăcia şi nesiguranţa: proporţiile nu prea sunt respectate, luminile şi umbrele nu se îmbină în mod tocmai corect iar unele detalii fizice ale personajelor păr mai degrabă caricaturale- sprâncene prea groase ochi exagerat de mari şi de rotunzi, bărbi prea stufoase şi gâturi nemaipomenit de lungi. Ce e cu adevărat uimitor e că aceleaşi stângăcii se întâlnesc şi în lucrările unor meşteri străini, antrenaţi la şcoli cu tradiţie în Italia, Franţa sau Germania. Cine fie de atunci? Poate chiar comanditarii tablourilor, care, povestesc anecdotele, din de a , de a- rangul averea, pentru a face imaginea lor de pe unor definiţii metaforice ale frumuseţii, i-au determinat pe bieţii pictori să-şi trădeze arta.
Cum noţiunile de autonomia operei şi a artistului sunt încă departe de urechile locuitorilor ţărilor române există numeroase compoziţii nesemnate. Acesta este cazul tabloului Sfântă Ecaterina şi eteristii, tablou istoric prezentat cu naivitate în manieră religioasă, sau a altei lucrări-Judecată cea vărsătoare de sânge, care, sub pretextul unei povestiri apocrife despre Iisus Hristos prezintă şedinţa unui divan unde, alături de domn, clerici şi boieri, este prezent şi un personaj în strai de demnitar occidental. Informaţii interesante despre gusturile contradictorii ale acelor vremuri ne dau şi portretele boierilor Dimitrie Ralet, Mihăiţă Filipescu, Constantin Andronescu şi Iancu Manu. Ralet şi Andronescu au dorit să sublinieze importantă funcţiilor lor aşa ca apăr ţinând în mână unul o scrisoare, iar celălalt un document. În portretele lui Iancu Manu şi al lui Mihăiţă Filipescu remarcăm rafinată modă a epocii: fermeneaua cu detalii elegante, în tonalităţi închise, anteriul încins cu un taclit ce mai servea şi ca suport pentru arme, mătăniile în mână şi pe cap o variantă europeana şi creştină a turbanului, numită tarabolos sau cealma.
Partea a doua o gasiti aici: http://artistiromani.wordpress.com/2008/08/08/primitivii-picutrii-romanesti-moderne-partea-a-doua/
Despre arta populară românească
Foarte mulţi specialişti sunt circumspecţi însăşi cu realitatea artei populare. Este oare vorba de artă în cazul unor producţii ieşite din mâinile meşterului ţăran care nu-şi propune atunci când lucrează cine ştie ce probleme-metafizce, ci urmăreşte doar să-şi satisfacă numai anumite trebuinţe? A existat totdeauna o graniţă foarte greu de sesizat şi de stabilit între artă populară şi artizanat.
Arta populară se afirmă la intersescţia dintre magic şi estetic şi este o componetă tulburătoarte a sufletului românesc.
Exact ca întreaga viaţă a ţăranului român arta populară are podere religoasă de apropape sută la sută. Poate doar ceramica-simplă, pictată smălţuită sau nesmalţuită şi obiectele de uz casnic să facă o oarecare excepţie, însă şi în aceste cazuri elementele decorative au funţii apotropaice sau simbolistică religioasă.
Pictura populară este limitată la icoane, când vorbim de ţăran român termenul de pictură laică nu îşi are rostul. Iconarul ţăran-cel mai adesea neistruit-se contopeşte cu sacrul revelat şi reuşeşte (în pofida includerii elementelor de arhitectură locală şi de port) să reprezinte în operele sale misterul infinit al dumnezeirii. Icoana populară înseamnă adorare, iar adorarea rugăciune. Chiar pe un ateu-căruia semnele creştinătăţii îi trezesc detestarea, icoana populară îl aduce la tăcere; iar această tăcere este deseori mai misteroasa decât rugăciunea. ” Icoanele sunt mărturii ale înălţimii la care a ajuns sufletul unei naţiuni, prin rugăciunile şi contemplarea lui Dumnezeu. În ele putem vedea spiritualitatea străbunilor noştri, şi de asemenea, putem vedea frumuseţea sufletului şi împlinirea sa” părintele Ilie Cleopa. În spaţiul românesc, icoana, considerată obiect de cult şi de veneraţie religioasă, a primit o nouă valenţă: aceea de contemplare artistică.
Pe lângă icoane, în suita obiectelor populare, cu conotaţie religioasă, care sunt considerate azi artă intră: pristolnicele, crucile de mână şi troitele toate fiint obiecte din lemn tare, sulpate manual, uneori chiar pictate; folosite iniţial în cadrul ceremonialului religios sau în diferite alte activităţi care fac trimitere la biserică. Ele reflectă un mod aparte al taranului de a înţelege sensurile vieţii şi ale mortii, nu degeaba Petre Tutea a definit ţăranul că fiind “omul absolut”.
Artă populară trebuie respectată şi făcută cunoscută prin toate mijloacele directe şi indirecte, deoarece este singura artă specific românească, fără nici o influenţă din exterior. Într-o eră în care suntem permanet agresaţi de imagini comerciale, consumate în grabă şi asimilate necritic, merită redescoperită artă ţărănească, sinceră, pură.
null
null
Vizitaţi Muzeul Ţăranului Român şi Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti”
null
Lucian Grigorescu (1894-1965)
Lucian Grigorescu s-a născut la Medgidia şi a început studiile artitice în 1912 la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. Şi-a definitivat formaţia artistică la Roma şi Paris. Şi-a format un stil personal, lucrând după natură. A preferat să lucreze în plein-air fiind mereu fascinat de lumina şi culoarea pe care le oferă peisajele naturale. Lucrările sale l-au clasat drept cel mai personal artist dintre postimpresioniştii români. Dacă peisajele l-au făcut cunoscut, nu trebuie uitat faptul că, Lucian Grigorescu a fost şi un portretist excepţional. Spre sfâşitul vieţii a revenit la tema portretului, realizând lucrări cu o foarte puternica personalitate artistică.
null
null
external links:
