Arta din România

Nicolae Dărăscu (1883-1959)

Posted in Secolul XIX by artistiromani on July 24, 2008

 

 

Opera lui Nicolae Dărăscu s-a împlinit originală şi robustă, de-a lungul unei activităţi de peste o jumătate de veac. Însorită şi optimistă, izvorâtă din dragostea de om şi natură, arta lui Nicolae Darărscu este o pictură a bucuriei de a trăi, a cântecului colorat al peisajului, al mişcărilor întinderi marine, al molcomelor, înverzite dealuri. [1]

Nicolae Dărăscu a preferat să-şi exprime sentimentele şi meditaţiile în cuprinsul unei imagini, în pulsaţiile culorilor. El spunea desprea artă că este făcută în primul rând de om şi al doilea rând de artist”. De asemenea era de părere că artistul îşi descoperă secreta lui autenticitate în valorificarea umanului din fiinţa sa. Pentru artist pictura nu era doar o disciplină cromatică, o însumare de posibilităţi formale, ci, în primul rând un mijloc de comunicare.

Trăirile omului stârnesc unde ce străbat şi încălzesc lumea interioară, din matca ei strecurându-se în imagistica operei. Dărăscu şi-a asumat realitatea ca pe propria natură, proiectându-şi în ea stările de spirit. [2]

Nicolae Dărăscu se naşte la 18 februarie 1883 la Girgiu. Desenul îl pasionează încă din clasele primare, iar în liceu, încurajat de profesorul de desen cu care ia şi lecţii suplimentare, se dedică în întregime pasiunii sale, hotărând să se facă pictor. În anul 1902, după terminarea liceului se înscrie la Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti. Decisivă a fost pentru formaţia sa expoziţia personală organizată de Ştefan Luchian în casa Assan, în iarna anului 1903. Emoţia puternică de atunci şi încurajările marelui artist, căruia i-a arătat câteva schţe proprii, nu le-a uitat Dărăscu niciodată.

Artistul era preocupat să descopere cât mai multe. Citea mult. Literatura, ştiinţele naturii, geografia, istoria, navigaţia constituiau alături de artă, statornice îndeletniciri. În 1906, cu sprijinul material al unei mătuşi înstărite, pleacă la Paris unde intră in Academia Julian, la atelierul lui Jean Paul Laurens.

În Paris, Nicolae Dărăscu frecventează muzeele, colecţiile şi expoziţiile pariziene, dornic să cunoască să inveţe, să se recunoscă pe sine.

În toamna anului 1907 se prezintă pentru concursul de admitere la Academie des Beaux-Arts unde este acceptat. Greutăţile financiare îl determină să se angajeze în anul 1908 ca desenator la ziarul parizian “Excelsior”.

Tot în anul 1908, mai exact în vară, poposeşte la Saint Tropez, unică asezare pescărească pe coasta Mediteranei, nu departe de Toulon. Ajuns aici, Dărăscu este vrăjit de atmosfera, de culorile vii şi variate găsite în această regiune. Mai mult în acuarelă, dar şi în ulei, Dărăscu urmăreşte în toate ipostaze sale, frumuseţea micului port. [3]

Anii petrecuţi în Franţa şi îndeosebi la Saint-Tropez au fost de căutări în vederea cristalizării viziunii şi a definirii timbrului propriu.

Două experienţe fundamentale l-au marcat profund. Impresionismul şi neoimpresionsmul, cu explorările lor în raporturile dintre lumină şi culoare, l-au interesat pe Dărăscu. [4] Este atras şi de pointilism ca metodă, însă era prea strâmt pentru temperamentul său. Din acest punct de vedere programul fauvistilor apărut sub semnătura lui Henri Matisse, în „La Grande Revue”, 1908, i se părea mai generos.

Lucrările din vara anului 1908 vădesc o largă receptivitate faţă de realitatea înconjurătoare – o receptivitate peisagistică în primul rând – fără să excludă însă scenele de muncă sau tablourile de gen. Pentru această perioadă este reprezentativ micul peisaj în ulei Vedere din Saint Tropez”, dar nu trebuiesc lăsate la o parte nici lucrările “Peisaj cu pomi”, “Portul Saint Tropez”. În anii următori, împletind activitatea de desenator al ziarului “Excelsior” cu pasiunile sale de pictor şi peregrin, călătoreşte prin Provence, pe coasta Mediteranei, prin Italia, descoperind, în 1909, Veneţia.

În toamna anului 1911 artistul se întoarce în ţară, organizând prima sa expoziţie personală într-una din sălile Ateneului. Aici a expus lucrările de la Saint Tropez, peisaje pariziene şi un autoportret.

Dărăscu făcea parte dintr-o generaţie care se lupta cu academismul refractar la noutate. Tinerele generaţii – Pallady, Petraşcu, Sirato, Ressu, Steriadi, Iser, Tonitza, ŞT. Dimitrescu – nu reuşiseră încă să-şi alinieze forţele aşa încât să poată impune o nouă atitudine faţă de artă.

În 1912, invitat de colecţionarul şi criticul de artă Alexandru Bogdan-Piteşti la Vlaici-Olt, Nicolae Dărăscu cunoaşte îndeaproape viaţa şi peisajul acestui sat românesc. Nicolae Dărăscu, citadinul prin excelenţă, a simţit întreaga frumuseţe calmă a peisajului de deal românesc, cu orizonturi largi si modulări potolite, a simţit si mareţia lui gravă sub semnul unei exisţente apăsate, încarcate de nevoi. [5]

Dupa săptămânile petrecute la Vlaici, artistul pleacă din nou în străinătate, călătorind prin Franţa, la Paris şi în sud, de asemenea la Veneţia, oraş în care va reveni adeseori.

Lucrările anului 1912, atât de diferite prin tematica şi prin mijloacele de realizare, vădesc o unitate de concepţie care începe să prefigureze maturitate.

Reîntors în ţară la începutul anului 1913, Dărăscu pregateşte o noua expoziţie personală, a cărei deschidere are loc în rotunda Ateneului în ziua de 1 aprilie. Printre lucrările expuse se numărau ‘’O vedere din Vlaici, Sălcii pe marginea Vedei’’, ‘’Biserica de sat’’, ‘’Vite la păscut’’, ‘’Podul’’.

În prefaţa catalogului expoziţiei din 1913, Tudor Arghezi scria “Pictura lui Dărăscu e o arta fericită, darnică, optimistă. Artistul mântuieste soarele, cerul, vegetatia, lumea, cu pasiunea si francheţea naturii, de la care a învatat gestul mare şi liber de a construi. El evită detaliile şi credem că le dispretuieşte. Tablourile lui, priveliştile, marea, zarea sunt însă toate adâncite şi un suflet bate în fiecare, ca şi cum ar fi nişte fiinţe gânditoare.”[6]

În perioada anului 1913 se înscriu şi câteva peisaje industrial, cele mai multe la Paris, Dărăscu fiind printre primii artişti care a făcut astfel de reprezentări. Cu aceste lucrări, cărora le alătură numeroase peisaje, Dărăscu deschide la 4 februarie 1914, în sala Esarcu de la Ateneu, o noua expoziţie personală alături de Ştefan Luchian. Expoziţia s-a bucurat de succes.

Pentru Dărăscu un mijloc de cunoaştere îl reprezentau călătoriile.

Dărăscu a fost atras şi de compoziţia figurativă, însa pentru că nu era un gen “convenabil” a fost nevoit să se îndrepte către alte orizonturi, cum ar fi peisajul, însa la compoziţiile figurative nu a renunţat niciodată.

După un an petrecut la Veneţia, în 1916 se întoarce în tara unde a izbucnit războiul care îl trimite la Iaşi unde se împrieteneşte cu Camil Ressu. La Iaşi participă la înfiinţarea societaţii ‘’Arta Romana’’ – grupare artistică al cărei principal merit a fost stimularea creaţiei artistice în anii care au urmat in încetarii războiului.

În primăvara anului 1919 participă la expoziţia grupării, organizată la Bucureşti, cu câteva peisaje bucureştene şi o Veneţie. Printre lucrări se numară “Piaţa Teatrului Naţional pe ploaie’’, ‘’Femeia cu mască’’.

În vara anului 1919 ajunge în Dobrogea. Va face o serie de lucrări la Tulcea şi la Balcic. Alături de peisaje pictează acum numeroase lucrări pe teme de gen inspirate din viaţa localnicilor – potcovarii, cafenele, târguri.[7]

În lucrări ca ‘’Viaţa la Veneţia, pictată în 1920, ca şi capodopera de mai târziu ‘’Cimitirul tătăresc’’ el reuşeste să surprindă măreţul, vigurosul din peisaj, fie în ipostaza lui optimista, fie în cea dramatică redându-l în forme nuanţate şi sugestive.

În 1924 organizează o expozitie personală consacrată aproape în întregime litoralului Mării Negre. Printre acestea merită să fie amintite: “Vederea cu mare’’, ‘’Han la mare’’, ‘’Cafeneaua roz’’.

Trei ani mai târziu o altă expoziţie personală este deschisă la Bucureşti, intitulată ‚’Veneţia’’. Culoarea este caracteristică operei domnului Dărăscu, scria pictorul Şirato în cronica dedicată acestei expoziţii. [8]

Mereu călător, Dărăscu se întoarce deseori la motive binecunoscute pe care nu ezită sa le reia, de fiecare dată cu seriozitate dar si cu nealterată prospeţime, analizând aspecte noi, frumuseţi încă nevăzute. Dacă în 1924 se oprise mai mult în faţa peisajelor acvatice ale Deltei, în 1929 este atras de forfota cherhanalelor, de farmecul pescarilor.

În 1932 pleacă în Anglia, la şantierul naval Hull, unde supraveghează construirea unui cuter – ambarcaţiune cu pânze şi motor – realizat după planuri proprii. Apoi călătoreste de-a lungul coastelor, pe Atlantic şi pe Mediterana. Revenind din călătorie lucrează din nou în Delta, pictează la Ghecet lânga Brăila, dar mai ales la Balcic.

In mai 1936 Dărăscu organizează o vastă expoziţie personală, cea mai importantă din întreaga sa activitate. Cu expozitia din 1936, Dărăscu se definea pe deplin ca personalitate de sine stătătoare acuzând nu numai diferenţele nete dintre el şi Steriadi, dar şi originalitatea sintezelor picturale proprii în raport cu impresionismul în general. [9]

Gama cromatica a rămas aproape neschimbată: albastru, verde, roşu şi galben, uneori violaceu, alb şi negru.

În 1937 artistul participă alături de pictorii Gheorghe Petraşcu, Iser, Steriadi, Stoenescu şi Ştefan Popescu la construirea asociatiei Arta’’ – una dintre cele mai importante grupări artistice din acea vreme.

Anul 1944 a fost un an nefast pentru Nicolae Dărăscu, bombardamentele distruindu-i nu numai lucrările cele mai bune, dar şi biblioteca cu cărţi de artă rare, de asemenea colecţia de mobilier vechi.

În anul 1946 artistul este distins împreuna cu Francisc Şirato cu Premiul Naţional pentru Pictură.

Spre sfârşitul existenţei, Dărăscu este atras de peisajul liniştit al dealurilor cu linii blânde şi lumina molcomă. La Campulung Muscel, dar mai ales la Curtea de Arges, artistul revine cu regularitate.

În anii 1951-1952 Dărăscu lucrează mai mult desene în creion – schiţe şi studii – înfaţişând aspecte de târg, vederi panoramice, case şi pomi. Ar fi vrut să se reintoarcă în natura însă boala îl obligă să rămână în atelier.

În 1957 se întremează şi se întoarce la Curtea de Argeş unde pictează ‚Peisaj la Curtea de Argeş”. Boala îi revine, iar la 4 august 1959, Nicolae Dărăscu se stinge, lăsând neterminată ultima sa compoziţie: ‚’Târg de oale la Curtea de Argeş’. [10]

Paula Constantinescu spunea despre Dărăscu în Studii muzeale în 1968 ca ‚’este un artist modern la dimensiunea epocii în care a trăit şi s-a format. El aduce in arta romanescă nu o cota de impresionism ori alta de cezannism autohtonizate (deşi influenţele şi apropierile sunt incontestabile şi necesar de determinat), ci afirma alături de alţi contemporani posibilitatea de a exprima noi stări de spirit, pornind de la realitatea mediului sau natural. Pictorul a privit natura şi elementele ei prin culoare gândind-o şi interpretând-o în funţie de sensibilitatea sa. Pentru el culoarea a constituit singura modalitate de exprimare plastică şi în afara ei nu a căutat alte impliniri.’’[11]


[1] Drăguţ, Vasile, Nicolae Dărăscu, Edit. Meridiane, Bucureşti, 1966, pag. 9

[2] Măciucă, Alexandra, Nicolae Dărăscu, Muzeul Naţional de artă al României în Colecţii Bucureştene, iulie-august, 1996, pag. 5

[3] Dragut, Vasile, op cit,pag. 7

[4] Ibidem, pag. 8

[5] Ibidem, pag. 30

[6] Ibidem, pag. 37

[7] Ibidem, pag. 35

[8]Ibidem, pag. 27

[9] Ibidem, pag. 40

[10] Ibidem, pag. 47

Tagged with:

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: