Arta din România

Stilul brâncovenesc

Posted in Secolul XVIII by artistiromani on September 22, 2008

 

            Stilul brâncovenesc este rezultatul firesc al evoluţiei artistice şi culturale din prima jumătate a secolului XVII. Construit pe o bază românească cu o tradiţie nu foarte solid conturată, specificitatea stilului brâncovenesc din perspectiva unui stil original/specific românesc este îndoilenică. Gustul barocizant al vremii şi influenţa elegantei renaşteri târzii, suprapuse elementului naţional au dus la construirea unui stil ecletic cu statut derizoriu. “În definitiv, ce este “stilul” brâncovenesc? Un grup de lăcaşuri de cult făcute mai mult sau mai puţin de aceleaşi echipe de meşteri /sau în maniera primelor echipe, care au scris pagina fondatoare a “stilului”), după indicaţiile sau opţiunile voievodului eponim, pe un teritoriu limitat şi într-o perioadă relativ scurtă de timp. Prestigiul peste timp al acestui melanj (unii vor folosi termenul de “sinteză”, ceea ce îl pozitivează, îi dă un aer de seriozitate funciară, rezultată din savanta, alchimica premeditare a componentelor aduse laolaltă şi a reţetei împreunării) de renaştere italiană, materiale locale şi tehnică combinatorie a meşterilor se datorează în mare măsură redescoperirii sale ca “stil naţional”. Or, nici unul din termenii sintagmei nu este aplicabil – dintre ei, cel mai puţin cel de “naţional”. Din motive pe care teoria artei le-a lămurit demult, vom putea vorbi cel mult despre idiomul sau maniera de edificare proprii unei echipe de meşteri lucrând pentru şi la comanda lui Brâncoveanu în zona Vâlcei şi a Olteniei. Cât despre naţiune, ea va mai avean de aşteptat două secole ca să fie conceptualizată, necum să mai aibă şi influenţe atât de drastice asupra artelor şi a artiştilor cutărei naţiuni”[1].

 

            Domnia lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) marchiază un punct important în evoluţia culturii şi artelor pe teritoriul Tării Româneşti. În ciuda condiţiilor vitrege de politică internă, domnia lui Brâncoveanu a fost mai lungă şi mult mai stabilă. În plus, o bună parte din imensele sume încasate dintr-o fiscalitate fără precedent au fost investite în cultură şi artă. Stilul brâncovenesc, asociat din inerţie cu numele acestui domnitor îi este doar parţial tributar. Acest stil, s-a născut dintr-o evoluţie firească a artelor din ultimele decenii cărăra li s-au suprapus diferite influenţe externe.

            Predecesorii lui Brâncoveanu, Matei Basarab (1632-1654) şi Şerban Cantacuzino (1678-1688) au reuşit să contureze un caracter unitar, românesc, în artă. „Epoca” lui Matei Basarab a fost o epocă de „sinteză deplină în forme de-a-ntregul munteneşti, a tuturor elementelor moştenite de la secolele precedente”[2]. În cei 40 de ani, dintre domniile lui Matei Basarab şi Şerban Cantacuzino, instabilitatea politică a dus inevitabil la o stagnare culturală (cu excepţia literaturii istorice). Şerban Cantacuzino, în ciuda diversităţii elementelor culturale a încercat să continue dezvoltarea unui stil românesc, al cărui apogeu de dezvoltare a fost atins abia în vremea domniei lui Brâncoveanu. De aceea, asocierea stilului muntenesc sau brâncovenesc cu numele lui Brâncoveanu – până la confundarea cu un „stil personal”[3] al domnitorului –  este puţin sintetică şi forţată. Rădăcinile româneşti ale acestui stil sunt cu aproape o jumatate de secol mai vechi. Conturarea definitivă a stilului, prin asimilarea unor elemente occidentale se face în timpul lui Brâncoveanu, ca evoluţie firească a viziunii arhitecturale. Bineînţeles, această evuloţie nu este fortuită. Apariţia unui stil unitar, atât laic cât şi ecleziasctic era în acel moment o necesitate, pe care Brâncoveanu a facilitat-o şi a susţinut-o prin ideile sale culturale reformatoare, şi, mai ales financiar. “Trebuind să ducă politica pe care a dus-o şi simţind nevoia de reprezentare la nivel corespunzător aspiraţiilor şi ambiţiilor sale, Brâncoveanu n-a avut de ales. El a încurajat prin toate mijloacele formele care răspundeau cel mai adecvat programelor sale,iar aceste forme, în pas cu gustul barocizant al vremii, puneau un accent apasat tocmai pe decoraţia sculpturală. Aşadar, promovând cele câteva tipuri tradiţionale de structuri arhitectonice, meşterii lui Brâncoveanu şi-au concentrat atenţia, ca inovatori exclusiv asupra aparatului ornamental care dobândeşte o puternică expresivitate.”[4]

      Stilul brâncovenesc a salvat arhitectura muntenească de monotonia rutinei. „Nevoia unei înoiri în acest domeniu se manifestase încă de timpuriu: activitatea pietrarilor, din vremea lui Matei Basarab, nu constituise decât o încercare de a îndeplini această cerinţă de noutate, prin reintroducerea în decoraţia monumentelor, a sculpturii, din ce în ce mai rar folosită, în cea de-a doua jumatate a secolului XVII”[5] Una dintre trăsăturile fundamentale stilului brâncovenesc este importanţa deosebită deosebită pe care o acordă ornamentului. Ornamentul pare a fi orientat: spre deosebire de celelalte elemente ale operei arhitectură, el este/trebuie să fie distribuit mai ales în zonele de vizibilitate maximă, acolo unde poate fi perceput şi decodat, tinzând aşadar spre exterior. Opera de arhitectură brâcovenească este decorată şi în zonele cu vizibilitate redusă, ba chiar şi în zonele practic inaccesibile privirii curente. Nevoia de ornamet vine din nevoia de aliniere cu alte culturi, din presispoziţia generală spre baroc. Toate culturile foloseau ornmentul în arhitectură, marea lor majoritate nu în ipostaza de accesoriu, de surplus, ci chiar ca element constitutiv, indispensabil al operei, de aceeaşi natură ontologică cu toţi ceilalţi “atomi” ai acesteia. Decorul poate fi sculptat în piatră (decoruri florale) sau aplicat sub forma unor reliefuri din stuc (motive de inspiraţie orientală). Ornamentul, conferă construcţiilor în stil brâncovenesc expresivitate şi eleganţă barocă. Evoluţia planurilor, atât în arhitectura civilă, cât şi în cea religioasă trece de la ceva cât se poate de simplu (aproape banal) la ceva cât se poate de încărcat. Această schimbare este specifică în primul rând arhitecturii baroce, care renunţă la simplitatea Renaşterii în favoarea unor decoraţii somptuoase, uneori excesive. Stilul brâncovenesc păstrează totuşi un echilibru între simplitate şi ornamentare excesivă. „Ca un fapt important, s-a constat că în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, mult mai bogat împodobite decât ctitoriile domneşti erau cele ale Cantacuzinilor – familie înrudită cu voievodul. Mai diverse ca repertoriu de forme, incluzând cu mult curaj motive occidentale, mai abundente ca suprafaţă contaminată, ornamentele în piatră de la ctitoriile cantacuzineşti sunt în acelaşi timp executate într-un relief înalt.”[6] Principala ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu – mânăstirea Hurezi (v. imag dreapta) este o interpretare simplificata a bisericii episcopale de la Argeş. Practic, Manea zidarul, încearcă să menţină la mânăstirea Hurezi linia stilistică specific românească. Elementul de atracţie[7] îl formează pridvorul , mai scund decât pronaosul dar intr-un raport echilibrat cu peretele de deasupra arcadei. Coloanele (în special bazele şi ancadramentele lor) sunt similare celor de la Biserica Doamnei din Bucureşti. Acestea sunt reprezentative pentru noua orientare stilistică. Decoraţia care apare aici (motivul vegetal stilizat într-un relief foarte puţin adânc şi modelatura faţadelor, similară monumentelor anterioare din stuc[8]) este repretată aproximativ de toate ctitoriile brâncoveneşti. Aici ornamentaţia este bogată, însă multe alte edificii brâncoveneşti nu fac risipă de ornamente. În schimb, monumente de spaţiu sacru, realizate în aceeaşi perioadă de membrii familiei Cantacuzino decorul ajunge la un grad de autonomizare. Spre exemplu biserica Fundenii doamnei de lângă Bucureşti (v. imag. stânga), ctitorie a spătarului Mihail Cantacuzino din 1699, monument unic în arhitectura românească. Acadramentele şi coloanele sunt realizate în maniera brâncovenească, însă decoraţia sculpturală în iatră este mult mai bogată, realizată într-un relief înalt cu motive de inspiraţie apuseană. „Restul faţadelor sunt câmpul de desfăşurare a unei fantezii irepresibile. În afară de medalioane cu flori şi fructe, în afară de panourile cu vaze şi cu flori tratate aproape naturalist, ca în miniaturile persane sunt închipuite adevărate peisaje.”[9]

O altă caracteristică a arhitecturii brâncoveneşti este predispoziţia pentru logii, foişoare, galerii şi pridvoare –  idee preluată de la arhitectura Renaşterii sau de la reşedinţele priciare de la Constantinopol.  Acestea contribuie la monumentalitatea formelor, sub o înfăţişare sofisticată şi bine-ordonată, care să se impună de la distanţă. Atât construirea spaţiului sacru, cât şi cea a spaţiului privat se  fundamentează pe aceleaşi idei estetice. Intresant este că, apare un foarte mare interes pentru spatiul privat. Arhitectura răspundea cerinţelor de viaţă ale boierimii şi domniei, care trebuia permanent să-şi etaleze statutul social; bogăţia. “Haina făcea omu, mai ales în lumea medievală, pentru că ea era un simbol al statutului său social,era o uniformă. De altfel, în Evul Mediu, fiecare stare, fiecare meserie, îşi avea uniforma ei. Ca şi haina, locuinţa, casa, prin confortul pe care îl conferee şi aspectul agreabil pe care-l deţinea, a devenit un simbol al poziţiei sociale înalte, posibilităţilor şi puterii economice a posesorului său.”[10]

  

 

Palatul de la Mogoşoaia (v. Imag sus.), palatul domnesc de la Bucureşti (astăzi dispărut) şi palatul de la Potlogi sunt cele mai importante monumente de arhitectură laiă contruite din voinţa lui Brâncoveanu. Diferenţele stilistice sunt aproape insesizabile. Şi Palatul de la Mogoşoaia şi cel de la Potlogi au fost conruite într-o ordonaţă ritmică specifică Renaşterii cu o decoraţie brarocă, exuberantă. O carateristică specifică contrucţiilor brâncoveneşti laice este comunicarea perfectă a arhitecturii cu peisajul. Palatul de la Mogoşoaia este construit pe malul unei ape, iar faţada palatului se dublează prin reflectarea în apă. Din nou, un element inspirat de arhitectura renascentistă. Împrejmuirea cu zid masiv şi intrarea printr-o poartă fastuoasă flancată de un turn, colonada ce susţine arcadele trilobate din piatră, cu capitel compozit duc cu gândul la arhitectura din Istambul. Practic avem de-a face cu o îmbinare/ o suprapunere stilistică elegantă şi bine realizată. Toate elementele preluate din diverse culturi dau arhitecturii laice o notă monumentală monumentală.

 

            Cea mai răspândită trăstură a arhitecturii brâncoveneşti este ecletismul. De un stil pur nu poate fi vorba nici în secolele anterioare. Pe fondul unor structuri e obârşie româno-bizantine, cu câteva influenţe gotice (care făcuseră carieră în Moldova) s-au adăugat elemnte orientale, renascentiste şi baroce. Pe scurt, aşa poate fi definit stilul brânovenesc. O îmbinare reuşită de stiluri diverse.

 

 

Bibliografie:

 

 

Florea, Vasile Istoria Artei Româneşti, Vol III, Chişinău, ed Hyperion 1991.

 

Ioan, Augustin Ce este şi cum arată arhitectura cu specific naţional?, Coferinţă NEC

 

Manea, Cristina Anton: Structura şi restructurarea marii boierimi din Ţara Românească de la începutul secolului al XVI-lea până la mijlocul secolului al XVII-lea,  Bucureşti, ed Meridiane, 2003.

 

Volum colectiv, Arta Ţara Românească de la începutul secolului al XVII-lea până în primele decenii ale secolului al XIX-lea, Bucureşti, ed. Meridiane, 1970

 

 

 

 

 

 

 


 

[1] Augustin Ioan, Ce este şi cum arată arhitectura cu specific naţional?, Coferinţă NEC

[2] Emil Lăzărescu, Volum colectiv, Arta Ţara Românească de la începutul secolului al XVII-lea până în primele decenii ale secolului al XIX-lea, Bucureşti, ed. Meridiane, 1970, p.12.

[3] Augustin Ioan, Loc. Cit.

[4]  Vasile Florea, Istoria Artei Româneşti, Vol III, Chişinău, ed Hyperion 1991, p. 402.

[5]  Emil Lăzărescu, Op. Cit. p. 40.

[6]  Vasile Florea, Op. Cit. p. 403.

[7]  Cf. Ibidem, p. 402

[8] Brâu median format din tor, între dinţi de ferăstrău, panouri mărginite de duble toruri terminate în partea de sus în semicerc

[9] Vasile Florea, Op. Cit. p. 403

[10] Cristina Anton Manea: Structura şi restructurarea marii boierimi din Ţara Românească de la începutul secolului al XVI-lea până la mijlocul secolului al XVII-lea,  Bucureşti, ed Meridiane, 2003 , p. 151

Advertisements
Tagged with:

Primitivii picturii româneşti moderne – partea a doua

Posted in Secolul XIX, Secolul XVIII by artistiromani on August 8, 2008

Continuare de aici: https://artistiromani.wordpress.com/2008/07/23/primitivii-picturii-romanesti-moderne-prima-parte/

   Dintre artiştii ale căror nume sunt cunoscute îi menţionăm pe Grigore Zugravul şi pe starostele de breaslă Iordache Venier, ambii înfăţişând scene istorice cu domnitorul Nicolae Mavrogheni, pe Năstase Negrule şi Petrache Logofătul, şcoliţi ca miniaturişti de tradiţie medievală şi ilustratori ai cunoscutelor şi popularelor cărţi  “Erotocritul” de Cornaro şi a”Alixandria”. Din nefericire, despre toţi aceştia istoria a fost zgârcita în informaţii. Ştim mai multe despre Nicolae Polcovnicul (1788-1842). Boier, şcolit în pictură bisericească, Nicolae Polcovnicul îşi face Autoportretul în care îşi da silinţa să spargă tiparele, îmbinând caracterul sobru şi hieratic al picturii bizantine cu jocurile de lumina şi umbră aparţinând celei apusene. Cu acelaşi gen de probleme stilistice se confruntă şi Ion Balomir (1794-1835?), transilvănean stabilit la Iaşi. Portretele sale de cărturari cum ar fi cel al pravilistului Andronache Donici sau de boieri, ca, de exemplu, cel al lui Frederic Bals, sunt dovadă a luptei de renunţare la vechile canoane. În Transilvania, de data aceasta, activează Mihail Veleceanu  (1810?-1873), conducător al unei şcoli bănăţene de “zugravitura” la Bocşă Montană.

    Cel care reuşeşte desprinderea de severele reguli bizantine este moldoveanul Eustatie Altini (1772?-1815). Bursier al statului, în jurul anului 1800, la Academia de Arte Frumoase din Viena, el devine primul pictor “academist” român. Altini fondează la Iaşi o şcoală foarte căutată, unde vin să se perfecţioneze şi pictori din principatul vecin. Lucrările sale, mai ales portretele de femei, se remarcă prin sensibilitate, grijă pentru detalii şi un bun ochi pentru combinarea nuanţelor. 
  
     Iaşul face numeroase progrese culturale, Gheorghe Asachi punând aici bazele învăţământului artistic românesc modern. La invitaţia sa vin să ţină cursuri în cadrul “clasului special de zugravie” de la Academia Mihăileană numeroşi artişti străini. Pictor talentat dar şi bun pedagog este Giovanni Schiavoni (1804-1848), născut la Triest, în familia unui pictor veneţian. El este autorul portretelor familiei boiereşti Burada sau chiar al portretului lui Gheorghe Asachi-lucrări în care se manifestă din plin curentul romantic. Asachi e prezentat într-o încăpere amenajată în mod tipic pentru o minte luminată a acelui secol: globul pământesc, o bibliotecă bogată, numeroase foi de hârtie alături de până de scris şi nelipsitul bust al lui Voltaire alcătuiesc o recuzită potrivită pentru tânărul intelectual . 

   Niccolo Livaditti (1804-1860), concetateanul lui Schiavoni, e şi el foarte solicitat de protipendadă moldovenească. El îi pictează pe cei din familia Alecsandri şi, chiar dacă nu stăpâneşte prea bine proporţiile, reuşeşte să surprindă atmosfera intimă, ca şi în cazul  familiei Manu. Nu ştim dacă acel Iancu Manu total europenizat pictat de Livaditti e acelaşi cu cel înfăţişat de pictorul anonim câţiva ani mai devreme, dar evoluţia mentalităţilor e uşor de urmărit. 
 
     De o cu totul altă factură sunt lucrările polonezilor Mauriciu Loeffler şi Ludovic Stawski. Cel din urmă realizează peisaje din Iaşi, prezentând într-un stil vesel şi uşor naiv un oraş cosmopolit şi plin de viaţă, ca în O vedere a Iasilor la 1842.
 
     Din categoria portretistilor talentaţi, cu o atenţie deosebită pentru redarea detaliilor  precum bijuteriile sau accesoriile vestimentare, face parte şi Mihail Topler (1780-1820?). De la el s-au păstrat mai ales portretele unor doamne din înalta societate ca Vorniceasă Manu cu copilul (extreme de interesantă apetenţă familiei Manu pentru artă!), Logofeteasă Maria Dudescu sau Doamna Safta Ipsilanti.
 
     Foarte gustate atât de boierii moldoveni cât şi de cei munteni sunt portretele executate de Iosif August Schoefft (1778-1863). Tablourile sale arată conservatorismul marilor boieri-ca Logofătul Alecu Ghica- în faţă capriciilor modei, spre deosebire de soţiile lor, care devin repede victime ale modei pariziene. Maghiarul Schoefft este un pionier şi în alte domenii, mai degrabă mercantile, dar astăzi indispensabile artei: vernisajul personal şi reclamele în reviste.
 
 
  Nicolae Polcuvnicul – Autoportet

 

Ion Bolomir – Frederic Bals

 

 

Eustache Altini – Potret de femeie

 

Giovanni Schiavoni Gheorghe Asachi în cabinetul său de lucru

 

Giovanni Schiavoni Vornicul Burada şi Vornicesa Burada 

Nicollo Livadatti  – Iancu şi Anica Manu

(va urma)

Primitivii picturii româneşti moderne – prima parte

Posted in Secolul XIX, Secolul XVIII by artistiromani on July 23, 2008

Secolul al XIX-lea a reprezentat un moment de cumpănă în istoria Principateor române, marcând alinierea lor la cultura europeană.
 
     Datorită religiei ortodoxe şi situaţiei politice destul de ambigue, se poate afirma că până în secolul al XIX-lea artele plastice au avut o poziţie anacronică atât în Moldova cât şi în Ţara Românească. Unica artă exista doar în cadru religios. Ortodoxia ignoră aproape cu desăvârşire sculptura( existau doar reliefuri pe zidurile bisericilor, unele de inspiraţie rusă, ca cele de la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi sau mobilier” bisericesc sculptat uneori cu motive zoomorfe, de inspiraţie orientală, ca iconostasele brâncoveneşti), iar în ceea ce priveşte pictura aceasta este riguros reglementată de erminiile scrise de dascali zografi” precum călugărul Dionisie din Furna. Profundă şi mistică, arta religioasă din ţările române este diferită de cea din Europa Occidentală- acolo, curentele artistice se concurează şi se succed cu o rapiditate uimitoare, inovaţiile tehnice abundă iar unul dintre principalele ţeluri ale artiştilor din acele timpuri este cum să redea cât mai veridic realitatea; aici, adică în Moldova şi Valahia, arţa este caracterizată de hieratism, bidimensionalitate, rigiditate. Portretele, atunci când există, sunt  numai ale unor ctitiori sau donatori şi nu caută să  redea asemănarea acestora, ci să exprime pioşenia, religiozitatea şi, de cele mai multe ori, poziţia socială a personajelor respective. Ce-i drept, o icoana nu este o pictură oarecare, ci o fereastră spre lumea spirituală. Totuşi, chiar şi severul stil bizantin lasă loc unor evoluţii şi inovaţii. Astfel, în secolul al XVIII-lea apare un “stil romanesc”- stilul brâncovenesc, şi tot în epocă lui Brancoveanu, pentru prima data, Parvu Mutu, un meşter zugrav de biserici, da uitării modestia şi umilinţă care trebuia să îi caracterizeze pe cei din breaslă să şi îşi include portretul în frescă unei biserici, reprezetandu-se, , cu  pensula în mână .
 
  Spre sfârşitul veacului, aplecarea cărturarilor români către curentul iluminist îşi face simţită influenţa şi în artele plastice. E posibil ca un rol nu lipsit de importantă să îl fi jucat şi nobilii ruşi, îndrăgostiţi de-a dreptul de cultura franceză şi germană, cât şi vecinii transilvăneni, care reuşiseră să ţină pasul într-o anumită măsură cu evoluţia artelor din vestul Europei.
 
     Cert este că pictura de şevalet îşi face apariţia în ţările române abia în ultimii ani ai veacului al XVIII-lea. Cel mai gustat gen va fi, fără îndoială, portretul, boieri şi boieroaice inghesuindu-se să se vadă imortalizaţi cu mai multă sau mai puţină măiestrie. Printre “primitivii” picturii româneşti, aşa cum îi numesc criticii de arta, s-au numărat, în primul rând, foştii zugrăvi de biserici şi meşterii iconari. Conform noilor mode, categoria lor suferă o schimbare de stătut. În Ţara Românească ei se desprind de restul meşterilor, de “zugravii de gros” în 1787 şi îşi creează propria breaslă, cea a “zugravilor de subtire”. “Zugravul de subtire”, parasind rasă călugărului de odinioară, sau, dacă nu era monah, caftanul ce-l situa uneori în ierarhia cinurilor medievale, devine, în lumea pestriţă a târgoveţilor, o personalitate respectată iar indeletnicirea sa reprezintă o profesie lucrativă ca oricare altă.”  Bieţii meşteri se luptau din greu să dea uitării canoanele bizantine, iar portretele executate de ei le dau de gol stângăcia şi nesiguranţa: proporţiile nu prea sunt respectate, luminile şi umbrele nu se îmbină în mod tocmai corect iar unele detalii fizice ale personajelor păr mai degrabă caricaturale- sprâncene prea groase ochi exagerat de mari şi de rotunzi, bărbi prea stufoase şi gâturi nemaipomenit de lungi. Ce e cu adevărat uimitor e că aceleaşi stângăcii se întâlnesc şi în lucrările unor meşteri străini, antrenaţi la şcoli cu tradiţie în Italia, Franţa sau Germania. Cine  fie de  atunci? Poate chiar comanditarii tablourilor, care, povestesc anecdotele, din  de a , de a-  rangul  averea,  pentru a face  imaginea lor de pe    unor definiţii   metaforice ale frumuseţii, i-au determinat pe bieţii pictori  să-şi trădeze arta.

 Cum noţiunile de autonomia operei şi a artistului sunt încă departe de urechile locuitorilor ţărilor române există numeroase compoziţii nesemnate. Acesta este cazul tabloului Sfântă Ecaterina şi eteristii, tablou istoric prezentat cu naivitate în manieră religioasă, sau a altei lucrări-Judecată cea vărsătoare de sânge, care, sub pretextul unei povestiri apocrife despre Iisus Hristos prezintă şedinţa unui divan unde, alături de domn, clerici şi boieri, este prezent şi un personaj în strai de demnitar occidental. Informaţii interesante despre gusturile contradictorii ale acelor vremuri ne dau şi portretele boierilor Dimitrie Ralet, Mihăiţă Filipescu, Constantin Andronescu şi Iancu Manu. Ralet şi Andronescu au dorit să sublinieze importantă funcţiilor lor aşa ca apăr ţinând în mână unul o scrisoare, iar celălalt un document. În portretele lui Iancu Manu şi al lui Mihăiţă Filipescu remarcăm rafinată modă a epocii: fermeneaua cu detalii elegante, în tonalităţi închise, anteriul încins cu un taclit ce mai servea şi ca suport pentru arme, mătăniile în mână şi pe cap o variantă europeana şi creştină a turbanului, numită tarabolos sau cealma.

 

Partea a doua o gasiti aici: https://artistiromani.wordpress.com/2008/08/08/primitivii-picutrii-romanesti-moderne-partea-a-doua/