Arta din România

„De ce să distrugem trecutul?“

Posted in Secolul XX, Secolul XXI by artistiromani on December 18, 2010

Valentina Iancu in dialog cu pictorita Medi Wechsler Dinu. via. Observatorul Cultural

 

„Poate de asta a vrut Dumnezeu să-mi dea atîţia ani, ca să povestesc lucruri mărunte care n-au fost consemnate“ MWD


foto: Dana Dulgheru

Care sînt primele cuvinte care vă vin în minte cînd vă gîndiţi la moderniştii interbelici?

Erau nebuni şi erau toţi foarte plini de viaţă. Dar eu nu eram de acord cu ei. Nu mi-a plăcut niciodată ce au făcut.
Cu toate astea, aţi trăit printre ei, aţi fost prietenă cu fraţii Brauner, cu Perahim, şi mai tîrziu v-aţi căsătorit cu poetul Ştefan Roll.

Da, eu ieşeam cu ei, dar nu am înţeles niciodată ce făceau, de ce făceau ce făceau. E un protest pe care eu nu l-am aprobat. Nu poţi să distrugi trecutul. Avangarda înseamnă mai departe! N-ai decît să faci ceva atît de aproape de contemporani, încît să-i faci pe ei să se uite spre tine, nu în trecut. Aşa cum noi, încă din burta mamei noastre, începem să repetăm mersul omenirii, fie că mergem pe urmele Evei sau ale lui Adam; dacă am distruge o etapă, ceva din drum, ar ieşi un monstru; ar ieşi un handicapat. De ce să distrugem trecutul? Îl lăsăm în spate şi facem mai bine. În capul meu era că, dacă o să fac pictură cît pot de bine, trebuie să ţin cont că înaintea mea au fost mulţi maeştri. Uite, spre exemplu, apreciez un contemporan şi prieten de-al meu, Max Arnold, poate mai puţin cunoscut. El era interesat să studieze şi să se perfecţioneze în sensul unei arte corecte. Max, din zece acuarele, nouă le distrugea. Pentru că nu-i plăceau! De fiecare dată cînd vedem o acuarelă de-a lui, trebuie să ne gîndim că alte zeci au fost distruse pentru că nu corespundeau.
Şi printre avangardişti au fost cîţiva perfecţionişti. Marcel Iancu, de pildă.

Pe Marcel Iancu eu nu l-am cunoscut, nici pe Iuliu. Pe Marcel Iancu l-am văzut de cîteva ori, înainte să plece definitiv în Israel. Era distins şi diferit de prietenii lui. Am apreciat ce făcea, mai ales proiectele de arhitectură. M-a supărat să văd, acum cîţiva ani, că nu există plăcuţe cu numele arhitectului pe casele făcute de el. Şi e păcat, tinerii nu ştiu că aceste clădiri atît de deosebite din Bucureşti sînt făcute de Marcel Iancu.

Înainte de legionari, nici nu am ştiut că sînt evreică

Iancu a plecat în Israel după Pogromul de la Bucureşti, cumnatul lui, Mishu Goldschläger-Costin a fost asasinat de legionari.

Ştiu de ce a plecat, mulţi au plecat atunci. Lumea s-a schimbat pentru evrei. Nu aveam voie să expunem, nu aveam voie să ieşim din Bucureşti, chiar viaţa noastră era în pericol. Am devenit o enclavă suspectă. M-am dus atunci la o conferinţă a lui Nae Ionescu, la Sala Dalles, şi l-am auzit spunînd: „Jidanii sug sîngele poporului“. Restul am uitat, dar fraza asta… Iar Nae Ionescu era strălucitor de deştept, nu am înţeles de ce a intrat la legionari!
Sînt mulţi intelectuali români care s-au alăturat legionarilor.

Sînt şi mulţi care au luptat împotriva lor. Profesorul Ţiţeică a primit mai departe studenţii evrei şi i-a apărat tot timpul. Sînt şi alţii, pe care eu nu îi ştiu. Dar lumea era răsturnată.
Dumneavoastră ce aţi făcut în perioada guvernării lui Antonescu?

Înainte de legionari, nici nu am ştiut că sînt evreică. Abia cînd m-au dat afară din sindicat şi nu m-au mai lăsat să expun nicăieri am aflat. Dar am avut noroc. Antonescu a dat o lege sau un ordin prin care a interzis deportarea veteranilor de război. Tata luptase în Primul Război Mondial şi aşa familia mea nu a avut probleme grave. Prietenii mei au suferit.

Victor Brauner era genial

Jules Perahim era hăituit de legionari.

Perahim era comunist. Dacă nu ar fi dispărut în anii războiului, nu scăpa. El îi instiga tot timpul pe legionari, era aproape inconştient.
Cei mai mulţi evrei din România s-au asociat comuniştilor. Ca, de altfel, toţi adepţii modernismului, la nivel mondial.

Nu din convingere, din lipsă de opţiuni. Toţi îşi doreau să trăiască liniştiţi, nu să-i omoare hitleriştii. Moderniştii, în general, nu ştiu cît de convinşi erau de politică. Ei erau preocupaţi de arta lor. Îmi amintesc cum se adunau la Lăptăria lui Enache Dinu, tatăl lui Gheorghe (Gheorghe Dinu este numele adevărat al poetului Ştefan Roll). Discutau de toate, dar cel mai mult de artă. A venit odată acolo cunoscutul Grindea de la revista Adam, să-l caute pe lăptarul care vorbeşte franţuzeşte. S-a dus la Gheorghe, şi Gheorghe i-a zis că el nu ştie franceză, dar avea Flammarion în mînă. Şi Grindea a insistat, nedumerit. Atunci Gheorghe i-a zis: „Eu nu citesc. Eu număr virgulele“. Adevăratul suprarealist. Sînt multe întîmplări. Trebuie să citeşti Născut în ’02 a lui Saşa Pană. Acolo sînt povestite multe lucruri amuzante despre viaţa lor. Lui Gheorghe nu i-a plăcut cartea, pentru că i-a băgat printre modernişti pe cei numiţi „familie germană“. Ce era o familie germană? Cei bogaţi, cu case mari, cu haine scumpe.
I-aţi cunoscut şi pe fraţii Brauner.

Da, am fost prietenă cu toată familia Brauner. M-aş fi căsătorit cu Tedi, dar era mai mic decît mine şi nu se cădea. Deşi mama lui, o femeie extraordinară, pe care am adorat-o, şi-ar fi dorit mult. Cînd l-am cunoscut, mi-a zis că a terminat arhitectura. Ori eu nu ştiam că exista un curs unde se intra cu 4 clase de liceu şi se făceau 2-3 ani. Ieşi ajutor de arhitect. Normal că l-am socotit de altă vîrstă. Dar poate e mai bine aşa, amîndoi am fost împliniţi.
Şi Victor?

Victor Brauner era genial. L-am întîlnit la Balcic şi foarte puţin în Bucureşti. Apoi a plecat la Paris.
Ce s-a întîmplat după război?

Comunismul a schimbat tot. Cei mai mulţi au plecat treptat din ţară, aici nu se mai puteau exprima liber şi nu s-au putut acomoda. Arta oficială cerea altceva. E bine că faceţi această expoziţie. A fost o lume frumoasă, care trebuie cunoscută. Găsesc că e foarte important pentru noi să cunoaştem viaţa şi opera oamenilor mari. Avem multe de învăţat de la ei.

 

Brancusi designer

Posted in Secolul XX by valentinaiancu on February 26, 2010

Anquita s-a tinut in sfarsit de cuvant si mi-a trimis fotografiile costumelor facute de Brancusi in 1922 pentru”Gymnopedies”, baletul lui Eric Satie. Gymnopedies este un set de trei piese, compuse in 1888 si orchestrate de Claude Debussy. In evervescenta avangardei pariziene le-a venit ideea de-a folosi muzica pentru ceea ce poate fi considerat una dintre primele reprezentatii de balet contemporan.

Modelul din fotografii este Lizica Codreanu, o dansatoare romanca membra a Diaghilev’s Ballets Russes. Lizica a fost modelul favorit al Soniei Delaunay, iar miscarile ei elegante l-au impresionat si pe Brancusi Cei doi s-au cunoscut la Paris prin intermediul Irinei Codreanu, sora Lizicai, care studia sculptura in atelierul lui Brancusi.. Intr-una dintre vizitele pe care Lizica i le-a facut in atelier Brancusi i-a facut o serie de fotografii in care cochetat cu design-ul vestimentar. A creeat un costum scuptura:

“Arte Marţiale” de vorbă cu Alexandru Antik – A fost sau nu a fost arta contra regimului în anii 80?

Posted in Secolul XX, Secolul XXI by artistiromani on December 22, 2009

Marţi, 22 decembrie 2009, de la ora 18, întâlnirea de Arte Marţiale de la Institutul Cultural Român va încerca să răspundă, de vorbă cu Alexandru Antik, la întrebarea A fost sau nu a fost arta contra regimului în anii 80? Moderator: Erwin Kessler.

Crizantemele, intre Luchian si Minulescu

Posted in Secolul XX by artistiromani on September 15, 2009

minulescu-luchian

http://www.bibliotecapentrutoti.ro/

Ştefan Luchian (1868-1916) “Lorica cu crizanteme”, 1912 ; ulei pe pânză, 60 x 76,5 cm; MNAR, Galeria de Artă Românească Modernă (sala 3)

lorica cu crizanteme


Considerând arta ca reflexie a trăirilor personale, Ştefan Luchian a făcut din pictură oglinda stărilor sale sufleteşti. Urmărindu-i firul vieţii, marcată adesea de suferinţă şi boală, suntem puşi faţă-n faţă cu o personalitate remarcabilă, un adevărat luptător a cărui existenţă se amestecă, până la confuzie, cu arta sa. Un bărbat frumos, cu aer de dandy şi încărcătura pozitivă a unei copilării liniştite, petrecute în peisajele pline de farmec ale ştefăneştiului, Luchian a fost unul dintre cei mai în vogă artişti fin de siècle XIX. Cu atitudinea sa curajoasă şi protestatară, s-a plasat în fruntea artiştilor care au sincronizat arta românească cu modernitatea europeană, devenind personalitatea care domină indiscutabil pictura la graniţa dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Studiile la München şi Paris i-au deschis gustul pentru simbolism şi Art Nouveau, îndepărtându-l de influenţa covâşitoare a maestrului generaţiei sale, Nicolae Grigorescu. 

Lorica cu crizanteme se înscrie în linia lucrărilor cu tematică simbolistă realizate de Luchian în ultimii ani ai vieţii, când boala îl izolase în atelier. Lorica pentru care a pozat din nou un model familiar lui Luchian, nepoata sa Laura Cocea, este surprinsă într-o atitudine pasivă, vrăjită parcă de buchetul de crizanteme pe care îl fixează meditativ. Motivele majore ale simbolismului: melancolia şi florile creează o punte de legătură între lirica lui Ion Minulescu şi plastica lui Ştefan Luchian. Contemporani, ambii artişti au fost marcaţi de mediul parizian, unde simbolismul era în mare vogă. Deşi Ştefan Luchian nu s-a numărat printre artiştii apropiaţi cercului lui Minulescu, plastica sa ilustrează perfect versurile literatului ambii raporându-se la aceleaşi simboluri ale efemerului existenţei umane din care creează lumi multicolore. (Valentina Iancu)

Max Heman Maxy (1895 – 1971)

Posted in Secolul XX by artistiromani on April 21, 2009

Pictor, grafician, scenograf și profesor, Max Herman Maxy, a fost unul dintre numele de frunte ale mișcării de avangardă românească.  În căutarea unei maniere care să-l definească, experimentează mai multe direcții, descinse din sfera cubismului ajungând până la constructivism și  abstracționism,   tematica sa fiind aproape întotdeauna adânc ancorată în realitatea socială. Personalitate profund cerebrală, își structurează discursul plastic pe baze exclusiv raționale, urmărind echilibrul formelor și al volumelor. Prin natura sa, Maxy a fost un militant fervent pentru înoirea mijloacelor de exprimare plastică. S-a implicat activ în viața artistică și socială a epocii sale.

ap269aas_maxy_trio_de_coarde

Tagged with:

Oublier Rodin: sculptures from 1905 to 1914

Posted in expozitii, muzee, Secolul XX by artistiromani on March 6, 2009

March 10, 2009—May 31, 2009
Musee d’Orsay, Paris

Săptămâna viitoare se va deschide la Musee d’Orsay, în Paris, una dintre cele mai importante expoziţii de sculptură modernă din ultimii ani.  Expoziţia are în centru creaţia lui Auguste Rodin (1840-1917) – cel care a dezinhibat sculptura, scăpând-o de rigorile academiste. Foarte mulţi artişti din această perioadă, au fost profund influenţaţi de estetica rodiniană. Se credea ca prin Rodin, sculptura a ajuns la un punct terminus care nu va putea fi niciodată depăşit. Vor fi prezenţi în expoziţia de la Musee d’Orsay Maillol, Bernard, Lehmbruck, Bourdelle Duchamp-Villon, Archipenko, Brancuşi etc.

rugaciunea_brancusi

Opera lui Constantin Brâncuşi va fi reprezentată în această expoziţie de lucrarea Rugăciune (bronz, 1907, 111,5 x 35 x 112 cm).  Femeia-simbol a lui Brâncuşi este tributară creaţiei lui Rodin, de la care a preluat amputarea unui braţ. Originea acestei mutilări pleacă de la o idee profundă, simbolică. Aceea a fragmentului mai grăitor decât întregul. Rodin, a simplificat operele sale, prin aceată mutilare, înlăturând astfel părţile nesemnificative. Acest procedeu al mutilării are un dublu rol : estetic şi simbolic. Comun celor doi artişti, nu este numai această mutilare. În căutările sale spre defnirea stilului personal, Brâncuşi preia teme ale Maestrului de la Meudon pe care le dezvoltă într-o manieră peronală, foarte diferită. Figura ghemuită şi Sărutul ale lui Rodin, îşi găsesc corespondenţa în arta lui Brâncuşi în Cuminţenia Pământului şi Sărutul. De această dată, Brâncuşi pleacă de la tema lui Rodin pe care o dezvoltă într-o manieră personală, atât tehnic cât şi simbolic. Renunţă la modelaj şi şlefuire atentă în favoarea cioplirii directe şi la naturalism şi carnalitate în favoarea simbolului. Şi vice-versa este valabilă. Rodin a preluat şi el de la Brâncuşi. În 1910 Rodin a realizat o sculptură care întruchipează un nud feminin în poziţie de rugăciune.

 

 

În 1952, cu ocazia expoziţiei omagiale dedicată lui Rodin, Brâncuşi a redactat un text despre Rodin, din care rezultă în primul rând faptul că Brâncuşi chiar dacă a refuzat să studieze cu Rodin l-a apreciat toată viaţa. Nu a arătat nicio opoziţie faţă de arta lui Rodin. “De la Michelangelo încoace, sculptorii au vrut să realizeze grandiosul. Ei nu au reuşit decât să facă grandilocvenţă. În secolul al XIX –a situaţia sculpturii era disperată. Apare Rodin şi transformă totul. Datorită lui, omul redevine măsura, modului după care se organizează statuia. Datorită lui, sculptura redevine umană în dimensiunile ei şi în semnificaţia conţinutului ei. Influenţa lui Rodin a fost şi este imensă. Pe când el trăia şi expuneam la Naţionala de Arte frumoase, al cărei preşedinte era, prieteni şi protectori (..) au încercat, fără a mă consulta să facă să fiu primit în atelierul său. Rodin a acceptat să mă ia ca elev. Dar eu am refuzat, deoarece nimic nu creşte la umbra copacilor mari. Amicii mei au fost foarte stânjeniţi ignorând reacţia lui Rodin. Când acesta a aflat hotarârea mea, a zis pur şi simplu  în fond are dreptate, este tot atât de încăpăţânat ca şi mine . Rodin avea o atitudine modestă în faţa artei sale. Când a terminat Balzacul său, care rămâne punctul de plecare incontestabil al sculpturii moderne, a declarat:  Abia acum aş dori să încep a lucra.

Padurea de sculpturi/ Colectia Simon Spierer – MNAC

Posted in expozitii, muzee, Secolul XX, Secolul XXI by artistiromani on December 11, 2008

MNAC, str. Izvor 2-4, Bucuresti / Palatul Parlamentului, aripa E4, intrarea prin Calea 13 septembrie
autobuz 136, 385

vernisaj: joi, 11 decembrie / 19hoo

padurea

Artisti: Constantin BRANCUSI, Julio GONZALES , Hans ARP , Max ERNST , Andre MASSON , Mauro REGGIANI , Henry MOORE , Lucio FONTANA , Alberto GIACOMETTI , Fausto MELOTTI , Germaine RICHIER , Barbara HEPWORTH , Isamu NOGUCHI , Max BILL, Balthasar LOBO , Louise BOURGEOIS , Alicia PENALBA , Kenneth ARMITAGE , CESAR , Joannis AVRAMIDIS , Richard STANKIEWICZ , William TURNBULL , Marta PAN , Anthony CARO , Vassilakis TAKIS , Herbert PETERS , Arnaldo POMODORO , Augustin CARDENAS , Michael CROISSANT , Daniel SPOERRI , Gunther UECKER , Bruno ROMEDA , Valeriano TRUBBIANI , Graham WILLIAMS , Vera ROHM , Jean-Louis PERROT , Laurent DE PURY , Sebastien KITO , Harald FERNAGU , Andy WARHOL

Cred ca numele de mai sus spun mai mult decat suficient despre aceasta expozitie. Simon Spierer, colectionarul exponatelor, a adunat in casa  de la Geneva un numar important de opere de mare valoare. Unicitatea acestei colectii o consta ideea de verticalitate. Asezate una langa alta, lucrarile creeaza iluzia unei paduri. O “padure” prin care merita sa te plimbi, cel putin odata! Simon Spierer se desparte de colectia sa in 2004, donand-o Muzeului Landului Hessen din Darmstadt (Germania), fiind constient ca doar predand-o lumii, “padurea” sa va continua sa traiasca.

Expozitia a ajuns si la noi cu ajutorul unui institut de cultura din Germania, al carui director, dr. Otto Letze, a declarat ca “la ora actuala cu toti banii din lume nu se mai pot achizitiona 40 de lucrari de o asemenea verticalitate si valoare.” Desi lucrarile sunt in tara de mai bine de o luna, ele nu au putut fi scoase din cutii si prezentate publicului din lipsa fondurilor necesare pentru asigurarea lor. Mentionam ca valoarea financiara a lucrarilor este estimata la cateva zeci de milioane pentru fiecare exponat, Brancusi valorand nu mai putin de 24 milioane de euro. In final, s-au gasit si institutii care sa dea banii astia. Spre bucuria iubitorului de arte.

pasare in spatiu

Printre lucrarile care fac parte din coletia expusa la MNAC, se numara si “Pasarea in spatiu”, achizitionata de coletionar direct de la artist, in 1940. Petru Comarnescu, reproduce in “”Influenta artei folclorice romanesti in opera lui Brancusi”,  povestea spusa de Simon Spierer privind achizitionarea lucrarii “Pasarea” lui Brancusi. “In iarna anului 1940, l-am cunoscut foarte bine pe Brancusi. De mult imi doream o lucrare de-a lui, dar pana in momentul acela nu realizasem ca o pot avea. In final m-am decis, dar pretul cerut de el era fantastic. Pana la urma am reusit sa ne intelegem si am achizitionat sculptura pe care mi-o doream cu adevarat. Brancusi a trebuit sa o lustruiasca, ceea ce a durat saptamani; intotdeauna facea el insusi genul acesta de munca manuala, unul dintre motivele pentru care sculpturile lui sunt atat de frumoase. (…) Brancusi mi-a adus-o cu masina lui, cu lacrimile curgandu-i pe obraji. Nu am aflat niciodata de ce plangea – poate pentru ca se despartea de pasarea sa preferata!”.

Sumbra premonitie a lui Victor Brauner

Posted in Secolul XX by artistiromani on November 8, 2008

victor-brauner1Un nume de frunte al miscarii de avangarda din Romania, Victor Brauner, este considerat unul dintre cei mai autentici repzententati ai suprarealismului. Evoluand de la expresionism spre constructivism, cu trecere foarte scurta prin dadaism si cubism, odata ajuns la Paris, Brauner intra in conctat cu grupul suprarealistilor inchegat in jurul lui Breton si se orienteaza definitiv spre acest stil.Imagistica suprarealista a lucrarilor sale face parte dintre cele mai agresive viziuni de cosmar, din care logicul este complet eliminat. Imagini ale unor fiinte supranaturale, populeaza spatiul absurd al creeatiilor sale, unde fiinta umana – marginalizata si mutilata – se simte impresurata si oripilata. Cheia acestor imagini este data de scrierile artistului: ” Fiecare tablou pe care-l fac este proiectat din cele mai adanci izvoare ale neliniştei mele…”

180px-victor_brauner_-_autoportret2

Izvoarele nelinistii sale s-au dovedit premonitorii… In 1931, Victor Brauner a pictat Autoportret cu un ochi ranit (era anul in care el a participat la Salonul III al “Surindependentilor”).. La 28 august 1938, Brauner isi pierde ochiul stang intr-o disputa violenta care a avut loc intre Dominquez si Esteban Frances. Incercand sa il apere pe Esteban, Victor Brauner a fost lovit cu un pahar aruncat la Dominquez: sumbra premonitie sugerata de Autoportretul din 1931 s-a adeverit.

Aceasta intamplare a fost relatata de Ernesto Sabato in romanul „Abaddón, exterminatorul“, citandu-l pe artist: “aceasta mutilare mi-e vie si azi, ca in prima zi; de-a lungul timpului, reprezintă lucrul esențial din viața mea”. Brauner a fost un pictor cerebral, lucrarile sale ascund fabule ispirate din mituri vechi sau din contiinta contemporanilor sai. Ascunde in panze o naratiune puternica ilustrata cu umor negru, rafinat. O parte din mine nu crede in suprarealitate sau premonitii. S-ar punea spune ca intamplarea lui Brauner a fost o coincidenta, nu o premonitie. O incursiune atenta in imaginarul oprelor lui Brauner, aduce insa, in prim-plan, (in lucrarile anterioare accidentului) un laitmotiv obsesiv pentru ochi. Mutilari reprezentate in viziuni surarealiste, ilustrate virtuoz intr-un colorit strident si contraste violente.

Premonitie sau coincidenta macabra?

brauner

Valentina Iancu

Tagged with:

Action Art în muzeu: Andrei Cădere – “Peinture sans fin”

Posted in expozitii, Secolul XX by artistiromani on October 26, 2008

 

Andrei Cădere (1934-1978) este unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai artei conceptuale. Prin manifestările lui  performative a încercat să depăşească limitele spaţiale impuse de muzeu sau galerie. În 1967, a plecat la Paris, şi devenit cunoscut rapid în lumea artelor unde şi-a făcut intrarea printr-o strategie de “parazitare”. Se afişa la vernisaje şi evenimente, unde nu fusese invitat cu o bara de lemn în spate. Trasee calculate, dicuţii cu cetăţenii – toate construiesc o lume artistică în permanentă mişcare – action art. A conceput o permanentă legătură între artă şi viaţă.

 

 

Cădere era permanent însoţit de o bara de lemn rotund, formată din segmente colorate în două sau trei culori. Asamblarea bării o facea după un sistem elaborat de permutări ce conţineau invariabil o eroare. Era nedesparţit de aceste opere bizare, care, în timp au devenit emblematice pentru Cădere.

Muzeul Naţional de Artă Contemporană expune din  octombrie, o  retrospectivă Andrei Cădere – Peinture sans fin, concepută de Karola Graesslin, Aristid Ihle şi Bernard Marcelis care a fost prezentată în prealabil în Germania şi Franţa. Curatorul expoziţiei de la MNAC, Magda Radu a regândit selecţia şi display-ul pentru spaţiul Muzeului Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti. Este foarte greu să aduci în muzeu opera unui artist cu o puternică latură performativă. Privite separat de acţiunile artistului, barele de lemn îşi pierd din farmec, şi mai ales di semnificaţie.  Expoziţia este însoţită de două proiecţii video ale unor acţiuni ale artistului şi o sală cu documente şi fotografii. Magda Radu, împreună cu ceilalţi critici de artă au încercat să depăsească dificultăţile impuse de expunerea artei lui Cădere. Scenografia complexă, traseul curatorial foarte atent gândit plasarea obiectelor într-o expunere surprinzătoare şi non-conformistă oferă o idee aproximativă despre ceea ce a fost Andrei Cădere. Este foarte greu să întelegi construcţia riguroasă şi matematică a barelor în afara explicaţiilor oferite de artist, în afara acţiunilor propuse de el. Action art moare practic odată cu creatorul ei. Recostituirea este doar un bine-meritat omagiu adus artistului, nici de cum nu poate oferi o idee coerentă şi corectă asupra a ceea ce a făcut Cădere. MNAC a completat aceste lipsuri printr-un simpozion ce a precedat vernisajul expoziţiei.

 

  

 

 

Tagged with:

Ion Grigorescu – Performance Art în perioada comunistă

Posted in Secolul XX by artistiromani on October 26, 2008

Fenomenul performance în România anilor 70 face trimitere la corpul şi societatea românească. Majoritatea evenimentelor care au avut loc, erau un soi de protest politic, mascat, ascuns –  sub forma unui „laborator”, departe de public. Arta circula la noi, doar în anumite medii, devenind  „o cultură de opoziţie”.[1] Pentru artist corpul devine un material de lucru, mai ales că în perioada comunistă corpul era considerat un subiect tabu. Sexualitatea şi nuditatea reprezentau încălcarea unor principii. În societatea totalitară nu se puneau întrebări, deci nu existau răspunsuri.

Ion Grigorescu încearcă în 1978 să răspundă unor întrebări în legătură cu identitatea proprie. Vorbeşte despre dispariţia spaţiului privat şi a libertăţii individului în lucrări ca „Body inside the house” , „ Birth” sau „Autoportret cu oglinzi”; şi despre cercetarea corpului văzut în momente intime. Artistul adoptă o temă cu greu admisă de regimul totalitar care vizează nuditatea şi intimitatea. 

Lucrările mai vechi ale lui Ion Grigorescu au ceva din demersul „clasic” al artistul în atelier care se lăfăie în culoare albastră, se mânjeşte, se spală, ca într-un exasperant sfârşit al picturii simţit pe propria piele (şi nu pe pielea altora, pe pensulele feminine vii cu care-şi plasa albastrul pe pânză, de la distanţă, Yves Klein). La Ion Grigorescu contează atât de mult prezenţa, greutatea mentală a propriului corp (al propriului eu) în acel act, încât se evaporă orice urmă de ideal ştiintific din experimentul său, din care rămâne doar prezenţa unui corp stingher, ce-şi căuta repere proprii. Aceasta stare va ramane caracteristică pentru aproape toate intreprinderile lui Ion Grigorescu, care pornesc de la un dat al vieţii aproape transparent, simplu, recognoscibil, în care artistul, cu toate eforturile sale exasperante, nu reuşeşte să se integreze, nu reuşeşte să se regăsească, să pătrundă sensurile, să stăpânească procedurile.

Toate manifestările de tip performance ale lui Ion Grigorescu din perioada comunistă vădesc frustrări, încorsetări ale artistului date numai şi numai de sistem. Se explimă contra sistemului, îşi foloseşte propriul corp pentru acţiunile artistice  – demers reprobabil în acea perioadă. Însă, pentru acel public restrâns, de apropiaţi, Ion Grigorescu vrea să se alinieze mijloacelor de exprimare mondiale, vrea să devină contemporan contemporanilor săi de pe alte meleaguri.

 

 



 

[1] „Experiment în arta românească după 1960”- Adrian Guţă, Performance art  în România între 1980-1996, p. 79, Centrul Soros pentru artă contemporană, 1997

Tagged with: