Arta din România

Primitivii picturii româneşti moderne – partea a doua

Posted in Secolul XIX, Secolul XVIII by artistiromani on August 8, 2008

Continuare de aici: https://artistiromani.wordpress.com/2008/07/23/primitivii-picturii-romanesti-moderne-prima-parte/

   Dintre artiştii ale căror nume sunt cunoscute îi menţionăm pe Grigore Zugravul şi pe starostele de breaslă Iordache Venier, ambii înfăţişând scene istorice cu domnitorul Nicolae Mavrogheni, pe Năstase Negrule şi Petrache Logofătul, şcoliţi ca miniaturişti de tradiţie medievală şi ilustratori ai cunoscutelor şi popularelor cărţi  “Erotocritul” de Cornaro şi a”Alixandria”. Din nefericire, despre toţi aceştia istoria a fost zgârcita în informaţii. Ştim mai multe despre Nicolae Polcovnicul (1788-1842). Boier, şcolit în pictură bisericească, Nicolae Polcovnicul îşi face Autoportretul în care îşi da silinţa să spargă tiparele, îmbinând caracterul sobru şi hieratic al picturii bizantine cu jocurile de lumina şi umbră aparţinând celei apusene. Cu acelaşi gen de probleme stilistice se confruntă şi Ion Balomir (1794-1835?), transilvănean stabilit la Iaşi. Portretele sale de cărturari cum ar fi cel al pravilistului Andronache Donici sau de boieri, ca, de exemplu, cel al lui Frederic Bals, sunt dovadă a luptei de renunţare la vechile canoane. În Transilvania, de data aceasta, activează Mihail Veleceanu  (1810?-1873), conducător al unei şcoli bănăţene de “zugravitura” la Bocşă Montană.

    Cel care reuşeşte desprinderea de severele reguli bizantine este moldoveanul Eustatie Altini (1772?-1815). Bursier al statului, în jurul anului 1800, la Academia de Arte Frumoase din Viena, el devine primul pictor “academist” român. Altini fondează la Iaşi o şcoală foarte căutată, unde vin să se perfecţioneze şi pictori din principatul vecin. Lucrările sale, mai ales portretele de femei, se remarcă prin sensibilitate, grijă pentru detalii şi un bun ochi pentru combinarea nuanţelor. 
  
     Iaşul face numeroase progrese culturale, Gheorghe Asachi punând aici bazele învăţământului artistic românesc modern. La invitaţia sa vin să ţină cursuri în cadrul “clasului special de zugravie” de la Academia Mihăileană numeroşi artişti străini. Pictor talentat dar şi bun pedagog este Giovanni Schiavoni (1804-1848), născut la Triest, în familia unui pictor veneţian. El este autorul portretelor familiei boiereşti Burada sau chiar al portretului lui Gheorghe Asachi-lucrări în care se manifestă din plin curentul romantic. Asachi e prezentat într-o încăpere amenajată în mod tipic pentru o minte luminată a acelui secol: globul pământesc, o bibliotecă bogată, numeroase foi de hârtie alături de până de scris şi nelipsitul bust al lui Voltaire alcătuiesc o recuzită potrivită pentru tânărul intelectual . 

   Niccolo Livaditti (1804-1860), concetateanul lui Schiavoni, e şi el foarte solicitat de protipendadă moldovenească. El îi pictează pe cei din familia Alecsandri şi, chiar dacă nu stăpâneşte prea bine proporţiile, reuşeşte să surprindă atmosfera intimă, ca şi în cazul  familiei Manu. Nu ştim dacă acel Iancu Manu total europenizat pictat de Livaditti e acelaşi cu cel înfăţişat de pictorul anonim câţiva ani mai devreme, dar evoluţia mentalităţilor e uşor de urmărit. 
 
     De o cu totul altă factură sunt lucrările polonezilor Mauriciu Loeffler şi Ludovic Stawski. Cel din urmă realizează peisaje din Iaşi, prezentând într-un stil vesel şi uşor naiv un oraş cosmopolit şi plin de viaţă, ca în O vedere a Iasilor la 1842.
 
     Din categoria portretistilor talentaţi, cu o atenţie deosebită pentru redarea detaliilor  precum bijuteriile sau accesoriile vestimentare, face parte şi Mihail Topler (1780-1820?). De la el s-au păstrat mai ales portretele unor doamne din înalta societate ca Vorniceasă Manu cu copilul (extreme de interesantă apetenţă familiei Manu pentru artă!), Logofeteasă Maria Dudescu sau Doamna Safta Ipsilanti.
 
     Foarte gustate atât de boierii moldoveni cât şi de cei munteni sunt portretele executate de Iosif August Schoefft (1778-1863). Tablourile sale arată conservatorismul marilor boieri-ca Logofătul Alecu Ghica- în faţă capriciilor modei, spre deosebire de soţiile lor, care devin repede victime ale modei pariziene. Maghiarul Schoefft este un pionier şi în alte domenii, mai degrabă mercantile, dar astăzi indispensabile artei: vernisajul personal şi reclamele în reviste.
 
 
  Nicolae Polcuvnicul – Autoportet

 

Ion Bolomir – Frederic Bals

 

 

Eustache Altini – Potret de femeie

 

Giovanni Schiavoni Gheorghe Asachi în cabinetul său de lucru

 

Giovanni Schiavoni Vornicul Burada şi Vornicesa Burada 

Nicollo Livadatti  – Iancu şi Anica Manu

(va urma)

Advertisements

Primitivii picturii româneşti moderne – prima parte

Posted in Secolul XIX, Secolul XVIII by artistiromani on July 23, 2008

Secolul al XIX-lea a reprezentat un moment de cumpănă în istoria Principateor române, marcând alinierea lor la cultura europeană.
 
     Datorită religiei ortodoxe şi situaţiei politice destul de ambigue, se poate afirma că până în secolul al XIX-lea artele plastice au avut o poziţie anacronică atât în Moldova cât şi în Ţara Românească. Unica artă exista doar în cadru religios. Ortodoxia ignoră aproape cu desăvârşire sculptura( existau doar reliefuri pe zidurile bisericilor, unele de inspiraţie rusă, ca cele de la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi sau mobilier” bisericesc sculptat uneori cu motive zoomorfe, de inspiraţie orientală, ca iconostasele brâncoveneşti), iar în ceea ce priveşte pictura aceasta este riguros reglementată de erminiile scrise de dascali zografi” precum călugărul Dionisie din Furna. Profundă şi mistică, arta religioasă din ţările române este diferită de cea din Europa Occidentală- acolo, curentele artistice se concurează şi se succed cu o rapiditate uimitoare, inovaţiile tehnice abundă iar unul dintre principalele ţeluri ale artiştilor din acele timpuri este cum să redea cât mai veridic realitatea; aici, adică în Moldova şi Valahia, arţa este caracterizată de hieratism, bidimensionalitate, rigiditate. Portretele, atunci când există, sunt  numai ale unor ctitiori sau donatori şi nu caută să  redea asemănarea acestora, ci să exprime pioşenia, religiozitatea şi, de cele mai multe ori, poziţia socială a personajelor respective. Ce-i drept, o icoana nu este o pictură oarecare, ci o fereastră spre lumea spirituală. Totuşi, chiar şi severul stil bizantin lasă loc unor evoluţii şi inovaţii. Astfel, în secolul al XVIII-lea apare un “stil romanesc”- stilul brâncovenesc, şi tot în epocă lui Brancoveanu, pentru prima data, Parvu Mutu, un meşter zugrav de biserici, da uitării modestia şi umilinţă care trebuia să îi caracterizeze pe cei din breaslă să şi îşi include portretul în frescă unei biserici, reprezetandu-se, , cu  pensula în mână .
 
  Spre sfârşitul veacului, aplecarea cărturarilor români către curentul iluminist îşi face simţită influenţa şi în artele plastice. E posibil ca un rol nu lipsit de importantă să îl fi jucat şi nobilii ruşi, îndrăgostiţi de-a dreptul de cultura franceză şi germană, cât şi vecinii transilvăneni, care reuşiseră să ţină pasul într-o anumită măsură cu evoluţia artelor din vestul Europei.
 
     Cert este că pictura de şevalet îşi face apariţia în ţările române abia în ultimii ani ai veacului al XVIII-lea. Cel mai gustat gen va fi, fără îndoială, portretul, boieri şi boieroaice inghesuindu-se să se vadă imortalizaţi cu mai multă sau mai puţină măiestrie. Printre “primitivii” picturii româneşti, aşa cum îi numesc criticii de arta, s-au numărat, în primul rând, foştii zugrăvi de biserici şi meşterii iconari. Conform noilor mode, categoria lor suferă o schimbare de stătut. În Ţara Românească ei se desprind de restul meşterilor, de “zugravii de gros” în 1787 şi îşi creează propria breaslă, cea a “zugravilor de subtire”. “Zugravul de subtire”, parasind rasă călugărului de odinioară, sau, dacă nu era monah, caftanul ce-l situa uneori în ierarhia cinurilor medievale, devine, în lumea pestriţă a târgoveţilor, o personalitate respectată iar indeletnicirea sa reprezintă o profesie lucrativă ca oricare altă.”  Bieţii meşteri se luptau din greu să dea uitării canoanele bizantine, iar portretele executate de ei le dau de gol stângăcia şi nesiguranţa: proporţiile nu prea sunt respectate, luminile şi umbrele nu se îmbină în mod tocmai corect iar unele detalii fizice ale personajelor păr mai degrabă caricaturale- sprâncene prea groase ochi exagerat de mari şi de rotunzi, bărbi prea stufoase şi gâturi nemaipomenit de lungi. Ce e cu adevărat uimitor e că aceleaşi stângăcii se întâlnesc şi în lucrările unor meşteri străini, antrenaţi la şcoli cu tradiţie în Italia, Franţa sau Germania. Cine  fie de  atunci? Poate chiar comanditarii tablourilor, care, povestesc anecdotele, din  de a , de a-  rangul  averea,  pentru a face  imaginea lor de pe    unor definiţii   metaforice ale frumuseţii, i-au determinat pe bieţii pictori  să-şi trădeze arta.

 Cum noţiunile de autonomia operei şi a artistului sunt încă departe de urechile locuitorilor ţărilor române există numeroase compoziţii nesemnate. Acesta este cazul tabloului Sfântă Ecaterina şi eteristii, tablou istoric prezentat cu naivitate în manieră religioasă, sau a altei lucrări-Judecată cea vărsătoare de sânge, care, sub pretextul unei povestiri apocrife despre Iisus Hristos prezintă şedinţa unui divan unde, alături de domn, clerici şi boieri, este prezent şi un personaj în strai de demnitar occidental. Informaţii interesante despre gusturile contradictorii ale acelor vremuri ne dau şi portretele boierilor Dimitrie Ralet, Mihăiţă Filipescu, Constantin Andronescu şi Iancu Manu. Ralet şi Andronescu au dorit să sublinieze importantă funcţiilor lor aşa ca apăr ţinând în mână unul o scrisoare, iar celălalt un document. În portretele lui Iancu Manu şi al lui Mihăiţă Filipescu remarcăm rafinată modă a epocii: fermeneaua cu detalii elegante, în tonalităţi închise, anteriul încins cu un taclit ce mai servea şi ca suport pentru arme, mătăniile în mână şi pe cap o variantă europeana şi creştină a turbanului, numită tarabolos sau cealma.

 

Partea a doua o gasiti aici: https://artistiromani.wordpress.com/2008/08/08/primitivii-picutrii-romanesti-moderne-partea-a-doua/