Statuile din faţa Universităţii Bucureştii

Piaţa Universităţii este cu siguranţă cea mai populată zonă a Bucureştiului. Mii de oameni trec zi de zi prin faţa celor patru statui, aşezate exact vizavi de clădirea Universităţii, proiectată de Alexandru Orăscu. Puţini dintre aceştia le observă, iar şi mai puţini sunt aceea care se opresc câteva secunde în faţa lor. Statuile rămân mereu acolo, impozante şi mute şi privesc mai departe. Oamenii îşi continuă nestingheriţi drumul prin  faţa lor. Aşa s-au scurs aproape două secole pentru ele.

Albert Ernest Carrier-Belleuse, Mihai Viteazul, statuie ecvestră, bronz, 1874

 

Statuia ecvestră, reprezentându-l pe domnitorul Mihai Viteazul (simbol al Unirii Principatelor) a fost inaugurată pe 8 noiembrie 1864. Poetul Vasile Alecsandri, mereu în ton cu evenimentele mondene i-a dedicat o odă. Statuia a rămas unul dintre cele mai importante monumente din spaţiul public românesc. Este cea mai veche statuie reprezentând o personalitate politică din Bucureşti.

Domnitorul român este reprezentat victorios, cu barda ridicată în mâna stângă. Calul este în mişcare (piciorul stâng ridicat). Realizată în manieră romantică, statuia de proporţii monumentale, este lucrată cu multă minuţiozitate. Bronzul impune acordarea unei atenţii mai mari suprafeţei şi renunţarea la detaliile de prisos. Contururile sunt foarte bine finisate şi netezite. Finisajul foarte atent respinge lumina în maniera lucrărilor lui Rodin. (Probabil, pentru un sculptor francez influenţa stilului lui Auguste Rodin era imposibil de evitat. Chiar dacă Rodin a câştigat admiraţie şi recunoaştere mult mai târziu, maniera sa de reprezentare a influenţat foarte mulţi artişti). Eliminarea obiectului anatomic, duce la definirea operei ca volum. Această simplificare a fizionomiei, precum şi subţierea excesivă a taliei au dat naştere unei legende urbane un pic ruşinoase pentru România. Se spune ca Belleuse ar fi primit o comandă pentru realizarea unei statui ecvestre reprezendând-o pe Ioana D’Arc, comandă ce nu a fost dusă la bun sfârşit. Macheta acestei statui apare fotografată în atelierul artistului chiar în perioada în care acesta  lucra la reprezentarea voievodului român. Lipsa existenţei unei machete pentru statuia lui Mihai Viteazul (sau mai precis a unor fotografii care să ateste existeţa unor studii) a dus la această confuzie ruşinoasă. Critica de artă este rezervată. Unii îl consideră pe Mihai Viteazu o re-adaptare a Ioanei D’Arc, alţii argumentează autenticitatea statuii. Cei care acuză se bazează pe considerente estetice formale (proporţiile corpului domnitorului sunt efeminate – picioarele scurte şi subţiri, talia mică, fizionomia conturată sumar) şi pe lipsa documnetelor privind etapele parcurse de artist în creaţia sa. Ceilaţi, care susţin autenticitatea lui Mihai Viteazu îşi centrează atenţia pe armura renascentistă, realizată impecabil până la cele mai mici detalii. Problema este că, această armură, putea fi adăugată ulterior realizării statuii.

 Mai multe detalii despre istoricul statuii găsiţi aici: http://art-historia.blogspot.com/2008/06/statuia-lui-mihai-viteazu-bucuresti.html

 

Ettore Ferrari – Ion Heliade Rădulescu, marmură, 1881

 

  

Ettore Ferrari este autorul bustului lui Ovidiu realizat în 1887 şi amplasat în Piaţa Ovidius din Constanţa. Înainte cu câţiva ani de la comanda pentru bustul lui Ovidiu (cea mai cunoscută lucrare a sa), scuptorul italian primeşte o comandă la la Primăria Capitalei, pentru realizarea unui monument care să-l reprezinte pe Ion Heliade Rădulescu. Încântat de comadă, italianul realizează sculptura în marmură în numai doi ani.  Monumentul dedicat lui Ion Heliade Răduescu este amplasat în dreapta statuii lui Mihai Viteazu. Fondatorului Academiei Române îi este dedicată această primă statuie la numai şapte ani de la moarte. Cu capul uşor înclinat înaînte, Heliade Rădulescu ţine o carte în mâna stângă iar cu dreapta îşi salută admiratorii. Încruntat, revoluţionarul de la 1848 a fost trecut în nemurire de sculptorul italian ca un mare gânditor.  Într-un contrapposto uşor, omul de marmură parcă vrea să coboare de pe soclul său şi să vorbească.

 

 Ion Georgescu –Gheorghe Lazăr, marmură, 1886

În momentul realizării acestei sculpturi, Ion Georgescu era un tânăr de 30 de ani, care făcea primii paşi în cariera artistică. Profesorul lui Constantin Brâncuşi, a rămas un artist de nivel mediu şi un pedagog foarte bun. Realizările sale artistice sunt puţine, şi din păcate nu sunt spectaculoase. În statuia ridicată în memoria lui Gheoghe Lazăr se vede înclinaţia artistului pentru creaţia monumentală. Fondatorul primei şcoli în limba română de la Bucureşti a fost aşezat exact pe locul fostei şcoli superioare de la mânăstirea Sfântul Sava. Lazăr o înfiinţase şi fusese profesor acolo, iar Heliade Rădulescu elev. Gheorghe Lazăr, în vestimentaţie de românească, de ispiraţie orientală specifică epocii în care a trăit priveste detaşat cu o carte descusă în mâini. Ion Georgescu lucrează în manieră clasică şi acordă atenţie deosebită detaliului. Poziţia, privijea dar viaţa sculpturii.

Ion Jalea – Spiru Haret, marmură, 1936

 

Ion Jalea a realizat în România un număr foarte mare de monumente, statui şi compoziţii alegorice. Statuia reprezentându-l pe Spiru Haret demontrează încă o dată talentul de potrertist al sculptorului. Artistul român, s-a menţinut în liniile reprezentării realiste, cu proporii clasicizante. Echilibrul şi armonia dintre părţi sunt notele definitorii arte artei sale. Matematicianul şi academicianul Spiru Haret (1851-1912) a fost reformatorul învăţământului românesc la graniţa dintre secolele XIX şi XX. Amplasarea statuii sale în faţa Universităţii Bucureşti şi în apropierea Universităţii particulare care îi poartă numele a fost un gest de recunoştiintă, pe care românii il datorau. Ion Jalea a ales să-l reprezinte sobru, gânditor cu privirea aţintiră înainte. Din soclul său, Spiru Haret asistă la cursurile din Universitate.