Leonard Ursachi la Galeria Etaj 3/4
Leonard Ursachi
Paris-Constantinople
Vernisaj 1 august/ 18h00
Galeria Etaj 3/4, Bd. N Bălcescu nr. 2
Teatrul Naţional / Bucureşti
Instalaţia PARIS – CONSTANTINOPLE a fost creată special de artistul Leonard Ursachi pentru spaţiul Galeriei Etaj 3/4 cu două elemente principale: primul este un traseu îngrădit ce traversează spaţiul galeriei ( traseul Paris – Constantinopole fiind pentru Leonard Ursachi emblematic atât din punctul de vedere al interculturalităţii contemporane, cât şi din perspectiva axei temporale trecut-prezent- viitor), cel de-al doilea element al instalaţiei este o structură intitulată Hiding Place, ce sugerează atât ideea de adăpost, cuib, sau bunker, cât şi de loc al revenirii, al întoarcerii acasă.
Leonard Ursachi s-a născut la Vaslui; a studiat istoria artei şi arheologia la Paris, la Universitatea Sorbona şi în prezent trăieşte şi lucrează la New York.
Expoziţia va putea fi vizionată în perioada 1 – 31 august 2008 la MNAC, Galeria Etaj 3/4 de la Teatrul Naţional, Bucureşti. Vernisajul expoziţiei va avea loc în data de 1 august 2008, la orele 18.00 şi va fi precedat de o întâlnire cu presa ce va începe la orele 1.00.
Minuletti il futurista
“Domnul Ion Minulescu spre deosebire de alţi scriitori de la noi, numai talente, a fost şi rămâne singurul animator care a fecundat arta şi literatura românească. (…) Dl Ion Minulescu e la noi faţă de noua generaţie artistică, ceea ce a fost Guillaume Appolinaire faţă de noua generaţie franceză (…). Din toată generaţia sa, d-l Minulescu, temperament universal şi dârz aparţine integral sufletului celor tineri.”
M.H.Maxy ,1925, revista de avangardă Integral
Ion Minulescu a fost toată viaţa un spirit tânăr şi inovator. Un mare coleţionar de artă, el a fost şi un ferment stimulator pentru artişti. El nu a fost doar prietenul mişcării de avangardă, ci si un prieten şi susţinător al artiştilor. A scris critică de artă pertinentă, dedicată lui Pallady, Iser, Petraşcu, Brâncuşi sau Paciurea. O anecdrotă a vremii îl menţionează pe Petre Iorgulescu Yor, oferindu-i un tablou poetului şi afirmând: “uite cine m-a lansat”.
În perioada în care a fost director general al artelor la Ministerul Cultelor şi Artelor (1922-1940), Minulescu s-a dedicat susţinerii mişcării de avangardă şi a tuturor ideilor inovatoare din România. În 1924 redeschide Salonul Oficial, cea mai importantă expoziţie de stat românească şi facilitează prezenţa artiştilor avangardişti aici. În acelaşi an publică şi un manifest, în Revista Celorlanţi, în care-şi exprimă deschis ideile liberale şi novatoare.”Libertate şi individualitate în artă, părăsirea formulelor învăţate de la cei bătrâni, tendinţa spre ce este mai nou, ciudat, bizar chiar, a nu extrage din viaţă decât părţile caracteristice a da la o parte ce este comun şi banal (…) ” Pentru un director al artelor,în România interbelică, asemenea idei sunt rare. Dar, din fericire au existat. Fără susţinerea lui Minulescu, peisajul avangardei româneşti ar fi arătat probabil diferit. Fără nicio susţinere înaltă, afirmarea unui artist sau a unei mişcări era aproape imposibilă în acea perioadă. Gusturile oamenilor erau educate pentru forma academică, clasicizantă.
Cele mai interesante mărturii ale acestei legături a lui Ion Minulescu cu arta de avangardă, nu sunt textele ci desenele. Corneliu Mihăilescu şi Victor Brauner l-au pictat pe artist în manieră avangardistă. Corneliu Mihăilescu i-a semnat un portret integralist pentru Spovedanii. Figura fermă, aproape idealizată a poetului rămâne înlănţuită în trama geometrică a compoziţiei formată din obicete simbol. Simbolurile prezente aici sunt cele tipice recuzitei poetice minulesciene: trei lumânări, trei turle, trei catarge, cifra trei însăşi, iubita-sirenă şi chitara. Portretul pe care i l-a pictat Victor Brauner în 1924 este o efigie severă trasată în linii precise şi muchii, surmontată în fundal de o pasăre stilizată (motiv de icoană pe sticlă). Cel mai cunoscut potret al pictorului a fost realizat de Camil Ressu. Lucrarea, în manieră clasică, îl reprezintă pe Minulescu fumând un trabuc relaxat. Acest tablou este expus la Muzeul Minulescu, fiind una dintre cele mai impunătoare lucrări din muzeu.
Ca sursă iconografică, cea mai reprezentativă lucrare este un desen caricatural, semnat de Horaţiu Dimitriu şi intitulat Minuletti il futurista. Desenul îl înfăţisează pe Minulescu cu statura lui comică, uşor bondoacă, aşezat pe celebra Domnişoara Pogany. Picioarele poetului sunt cufundate într-un lighian, din care ies aburi roşu, galben şi albastru (aluzie la romanul minulescian). Pe bretele are desenate secera şi ciocanul, iar pantalonii scurţi poartă inscripţia Integral. În această ipostază, Minulescu citeşte revista Viitorul sub privirea oripilată a bustului lui Octavian Goga. La ideile artistice liberale ale poetului face aluzie o epigramă lipsită de har, scrisă în stânga desenului de Horaţiu Dimitriu. Dacă din punct de vedere estetic această lucrare nu prezntă nici un interes, iconografic reprezintă una dintre cele mai importante mărturii ale activităţii poetului.
Ion Minulescu a fost un Appolinaire sau un Marinetti pentru România.
Cecilia Cuţescu-Storck (1879-1969)
„Cred că femeia, în momentul când se va cunoaşte pe sine…ea va fii aceea care va grăbi evoluţia omenrii”
Cecilia Cuţescu
Născută pe 14 martie 1879 în comuna Câineni (Vâlcea), Cecilia Cuţescu de la 18 ani se dedică în totalitate carierei artistice. A studiat pictura la Munchen şi Paris cu cei mai buni poferosori ai vremii. După 9 ani de studii în străinătate, timp în care a expus constant la Bucureşti şi Paris, Cecilia Cuţescu se stabileşte în Bucureşti.
Întoarsă în ţară se ocupă de promovarea artei femeilor înfiinţând în 1916 „Asociaţia Femeilor pictore şi sculptore”. 11 ani participă la toate expoziţiile acestei asociaţii. Tot în anul 1916, Cecilia, devine profesoară la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, fiind prima femeie profesor la o universitate de artă din Europa.Din 1933 a fost aleasă preşedintă a Sindicatului de Arte Frumoase.
Are foarte multe expoziţii personale în ţară (la Tinerimea Artistică, saloane oficiale, expoziţii de stat) şi peste hotare. În 1924 şi 1928 reprezintă România la Bienala de la Veneţia. Pentru întreaga activitate artistică, care a însemnat foarte multă muncă şi dedicare, în 1957 Cecilia Cuţescu Storck primeşte titlul de „Maestru Emerit al artei”.
Lucrările figurarive prin excelenţă se caracterirează prin rigurozitatea şi sobrietatea excuţiei, linii armonioase şi cromatică caldă. Pictor de alegorii, Cecilia Cuţescu a fost asemănată uneori cu Paul Gauguin.
Soţia sculptorului Federic Sorck, Cecilia Cuţescu s-a impus prin talentul, perseverenţa şi personalitatea sa, contribuind simţitor la îmbogăţirea vieţii artistice
External links:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Cecilia_Cu%C5%A3escu_Storck
http://metropotam.ro/La-zi/2007/01/art7087336963-Muzee-din-Bucuresti-Casa-Storck/
http://www.artline.ro/1_586_Muzeul_de_arta__Frederic_si_Cecilia_Cutescu_Storck__8636.html
Remember: Gorzo la MNAC
Expoziţia lui Gorzo de la MNAC, „Indian Lava & Ritz Mood Guru Present Salve Fiat Romuli Nepus”, curată de Livia Dan m-a transformat iremediabil în fană a acestui artist. Cum am intrat în sala de expoziţii de la parter nu ştiam spre care dintre lucrări să mă întrept. Gorzo foloseşte o cromatică puternică, uşor violentă care te atrage imediat la un prim contact vizual. Picturile pe lemn traforat sau cioplit reprerită nişte personaje ciudate, definitorii pentru imaginea controversată şi nonconformistă a artistului. Povestea expoziţiei are în centru sexualitatea – o sexualitate atipică (femei multicolore şi hioase cu faluşi imenşi) şi moartea. Asocierea sexualităţii cu moartea mi se parte foarte interesantă. Este o stare de confilct viaţă (sexualitate) – moarte. Povestea expoziţiei este împărţită tematic în două, conform expunerea. Jos, o sală imensă cu eprsonaje fantastice, venite parcă dintr-un iad multicolor, sus oameni. Oameni gri, oameni veniti din cotidian şi atârnaţi pe pereţii unui muzeu.
Am rămas foarte mult timp în minte cu imaginea acestei expoziţii. Gorzo are darul să te atragă, să-ţi intre în minte şi să rămână acolo.
Mileniul I- de ce nu avem manifestări artistice în această perioadă?
În mileniul I, în Europa s-au dezvoltat stilurile caroligian, ottonian, romanic … Arta chineză a cunoscut o perioadă de înflorire în timpul dinastiilor Han, Tang şi Sung… Şi exemplele pot continua. Pe teritoriul României, dacă încerci să găseşti cea mai mică urmă de creaţie artistică te izbeşti de un gol imens. 1000 de ani în care nu s-a făcut nimic… de ce?
Unii istorici de artă, mai binevoitori cosideră artă cele câteva urme de cultură materială din paleocreştinism, din perioada imperiului roman târziu descoperite pe teritoriul Dobrogei sau al Transilvaniei la Capidava, Garvăn-Dinogeţia, Păcuiul-lui- Soare etc. Monumentele datând din această perioadă construite din lemn sau piatră, erau spectaculoase. Alte urme de cultură materială descoperite, în special piese de ceramică, lucrată cel mai des manual, demonstrază un fel de stagnare a populaţiei. Decoraţiuniile folosite sunt cele vechi – motive ornamentale geometrice ca în preistorie, iar şlefuirea lasă de dorit.
Alţi istorici de artă, ceva mai realişti admit fără prea multă explicaţii că, în această perioadă, pe teritoriul României nu s-a făcut artă. Poate istoria explică lipsa creaţiei artistice în acest mileniu. A fost într-adevăr o perioadă tulbure din cauza fluxului mare al migratorilor. Avarii, maghiarii, bulgarii, pecenegii, tătarii etc. au năvălit constant în zona noastră. Războaiele cu migratorii au dus la o decădere a oraşelor şi un regres al economiei (practic viaţa ecnomică s-a destrămat). Aceste motive, precum şi lipsa unei autorităţi centrale solide au obligat localnicii să se exteriorizeze în manifestări foarte simple. Nu puteai sa te apuci să contruieşti catedrale sofisticate riscând ca în câteva zile zona să fie atacată de migratori şi în urma lor să nu mai rămână nimic.
Abia spre sfârşitul secolului X se poate observa înflorire a arhitecturii. Dar sfârşitul secolului X se apropie deja de mileniul următor. Avem pe teritoriul României 1000 de ani fără artă, pe care istoria îi justifică. Probabil, acest prim gol de 1000 de ani ne-a lăsat să ne trăim Evul Mediu până la 1821…
Nicolae Grigorescu- Nud pe malul mării
Născut într-o familie de ţărani, Nicolae Grigorescu nu a beneficiat de cultură sau de o educaţie artistică în primii ani de viaţă. Ambiţia şi talentul i-au purtat paşii spre atelierul pictorului ceh, Anton Chladek; transformâdu-i începutul carierei artistice într-un succes. După ce a decorat in frescă mai multe biserici si mânastiri (în special în Prahova şi Bucureşti) ajungând recunoscut la o vârsta fragedă; şansa îi surâde şi primeşte din partea Ministerului Moldovei o bursă de studii la Paris. Pe lângă studiile academice de la Şcoala de arte – care “îl dezgustă”[1], Grigorescu ajunge să studieze în pădurea de la Fountainebleu, la Şcoala de la Barbizon. Aici cunoaşte o mare parte dintre artiştii inovatori ai secolului XIX, printre care Theodore Rousseau, Corot, Millet, Gustave Courbet şi alăruri de ei descoperă stilul plein-air, care va rămâne reprezentativ pentru întreaga sa creaţie. Grigorescu îmbină relasimul Şcolii de la Barbizon cu tehnici impresioniste şi simboliste.
Predilecţia lui Courbet[2] pentru nudul feminin şi numărul mare de studii după model nud pe care le-a făcut în perioada în care era student la Academia de arte din Paris nu a avut nici o influenta asupra artistului român. Deşi este considerat deschizător de drumuri în privinţa nudurilor, sunt cunoscute foarte puţine lucrări cu această temă.
Lucrarea Nud pe malul mării, expusă la Muzeul Colecţiilor de Artă, este una dintre puţinele opere in care Grigorescu abordează nudul feminin. Chiar şi aşa, cu un subiect care nu este definitoriu pentru opera sa, Grigorescu nu-şi dezminte aptitudinile de desenator excepţional şi de colorist foarte talentat. În ansamblu lucarea este realizată într-un stil pictural, apropiat de cel al impresioniştilor francezi. Cromatica este pastelată, foloseşte tonuri de bleu, gri si mult alb ceea ce da lucrării un aspect de linişte şi visare. Paleta lui Grigorescu are o lumină foarte puternică, dată prin tonuri deschise. Această lucrare mi se pare mai luminoasa decât cea mai mare parte a nudurilor impresioniste. Cerul este realizat printr-o succesiune de linii cursive, ordonate, în timp ce piatra pe care este plasat personajul are o tuşă grăbită şi culori mai puternice. Tocmai piatra, ce pare intenţionat neatentă, dă spontanteitate şi dinamică execuţiei.
Cu toate că în ansablul ei pictura aduce cu lucările impresioniştilor francezi, mai ales în ceea ce priveşte picturalitatea stilului, în tratarea corpului uman Grigorescu se întoarce spre Renaşterea italiană. Probabil faptul că a copiat operele maeştrilor italieni şi-a spus cuvântul. Femeia, încadrată perfect în fundalul impresionist este realizată foarte real, fără să înecări de a idealiza. Corpul uşor plinuţ, dar armonios cu sâni mici şi rotunzi, şolduri mari, picioarele încrucisate si mâinile lăsate relaxat pe lânga corp trimite la celebrele reprentări ale zeiţei Venus din Şcoala Veneţiană. La o primă vedere superficială capul uşor înclinat, pare in formă romboidală iar delatiile feţei par omise. Însă, după ce m-am uitat atent m-au frapat buzele foarte roşii ce dau o anumită feminitate senzuală chipului. Capul uşor înclinat; în profil, denotă o timiditate ascunsă. Probabil fiind vorba de unul dintre primele nuduri din arta românească, timiditatea modelului este justificată!
Nud pe malul mării este un portret al Zettinei Urechia[3], soţia istoricului V.A. Urechia care i-ar fi servit de mai multe ori ca model artistului.
Lucrarea încă poate fi admirată la Muzeul Colecţiilor de artă, alături de celelalte 10 lucrări semnate Nicolae Grigorescu din colecţia Elena, Maria si Dr. Iosif Dona.
[1] George Oprescu – Nicolae Grigorescu, Editura Meridiane, Bucureşti 1971 , pg 13
[2] Se spune că Grigorescu ar fi fost unul dintre admiratorii operei lui Gustave Courbet
[3]The Art Collections Museum– Guide of the Collections, part I, project coordonator: Roxana Theodorescum Bucharest 2003
Laura Covaci
După Revoluţie, Laura Covaci a expus de două ori în ţară apoi s-a mutat în S.U.A. A avut un contract de exclusivitate cu Trinity Gallery din S.U.A. timp de patru ani, iar acum este reprezentată de Galerie Art Saint Germain 208 din Paris. Deşi are atelier şi în Bucureşti, îşi expune toate lucrările la Paris. Probabil nici nu va expune prea curând în România.
Realizează picturi figurative, majoritatea având în centru pensonaje imprefecte. Imprerfecţiunile vin dintr-un experiment cu perspective fenomenale – dacă nu chiar monstruoase – numit inginerie genetică. Fiinţele ei hibride sunt hiptnotice, pretenţioase, dictatoriale. Este interesant cum arta Laurei Covaci poate trezi simultan o dubla reacţie: “e monstruos”, “e superb”.
External links:
http://www.galerie208.com/uk/index.php
http://www.zf.ro/articol_5616/laura_covaci__artist_of_the_people.html
Anonimi din secolul XX
Dimitrie Ştiubei (1901-1985 )
Născut la Bucureşti, Dimitrie Ştiubei este considerat cel mai reprezentativ pictor român de marine. Când a terminat Academia de Arte de la Bucureşti a plecat să-şi continue studiile la Paris şi de aici s-a mutat în S.U.A. Nimeni nu a mai pomenit nimic despre cariera lui ulterioară.
Petre Remus Troteanu (1885-1957 )
În 1912 primeşte premiul I la Tinerimea Artistică. Acest premiu anunţa practic o carieră de succes. Dar nu a fost tocmai aşa. Petre Remus Troteanu s-a împrietenit cu Nicolae Toniţa, care i-a influenţat considerabil opera şi din cauza căruia a rămas în cvasi-anonimat.
External links: http://ro.wikipedia.org/wiki/Petru_Remus_Troteanu
http://www.zf.ro/articol_15958/petre_remus_troteanu__1885_1957_.html
Ion Valentin Anestin (1900-1963 )
A făcut pictură realistă cu accente impresioniste, în special portrete şi peisaje, dar s-aremarcat în perioada interbelică pentru caricatură. Câteva dintre lucrările lui sunt expuse la Muzeul Naţional de Artă al României. Deşi critica vremii îl cosidera printre artiştii cu potenţial, acum a cazut uitării.
External Links: http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Cultura/39095/Caricatura-lui-Ion-Anestin-la-Muzeul-National-de-Arta
http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Valentin_Anestin
Al. Alexandru Clavel (1898-1978 )
S-a remarcat prin naturi statice şi portrete realiste, lucrări care i-au adus o serie de premii de la Ministerul Artelor între 1937 şi 1945. Apoi… a fost uitat!
Dimitrie Serafim (1862-1931 )
Elev al lui Theodor Aman şi Gheorghe Tattarăscu, când s-a lasat Dimitrie Serafim a fost considerat o tânără speranţă. Stilul său academist l-au dat înapoi. Nu a fost un inovator şi nu a experimentat. A ajuns un profesor mediocru la Academia de Arte.
Dimitrie Serafim – Portret de Adolescenta
(va urma)
Roman Tolici
Artistul Roman Tolici s-a născut în U.R.S.S. în 1974 şi în prezent lucrează la Bucureşti. Aboslventul Academiei de Arta din Bucureşti s-a dovedit în timp, prin nenumarătatele expoziţii peronale un artist foarte talentat cu o fineţe aparte. Lucrările lui suprind prin claritatea desenului – este un artist foarte stăpân pe arta sa şi degajă permanent curiozitate şi mister. Din ritmul chaotic şi ameţior al lumii conteporane, se conturează lucrări pline de imaginaţie cu o simbolistică nebănuită. Deşi pictura figurativă cu semnificaţii profunde este mai puţin gustată în zilele noastre…când se încearcă cele mai ciudate experimente, pictura lui Roman Tolici nu poate să nu atragă. Este un artist care merita cunoscut şi apreciat!
External links
http://www.posibila.ro/index.php?ce=artisti&id=74&art=rep
http://www.artfacts.net/index.php/pageType/artistInfo/artist/54790
http://www.zf.ro/articol_146235/pe__in__dupa__despre__roman_tolici.html
Declaraţie de iubire
Cuminţenia Pământului – Constantin Brâncuşi
Sculptură; piatră, figură simbolică; ronde-bosse; 1907; Şcoală românească modernă; Deţinător: Muzeul Naţional de Artă al României; Nr. inv. 7169; Clasat în tezaur; Ordinul Ministrului Culturii nr. 3042/14.07.1998
M-am decis să scriu despre lucrarea lui Brâncuşi, Cuminţenia Pământului, deoarece îmi place şi mă emoţionează în acelaşi timp. Îmi amintesc de prima mea vizită la MNAR, copil fiind, împreună cu părinţii şi nişte prieteni de familie. Muzeul mi s-a părut foarte mare, ştiu că la un moment dat m-am plictisit şi vroiam să plec cât mai repede. Nu am rămas cu mare lucru după acea vizită. Însă mi-a rămas foarte limpede întipărită în minte imaginea acestei feţite inocente, cum stătea gânditoare pe o piatră cu privirea pierdută în gol. Acum, după mulţi ani, dintre care 4 ca studentă la istoria artei, privesc cu aceeaşi admiraţie aceeaşi fetiţă, care stă de ani şi ani ghemuită în aceeaşi poziţie, încercând parcă să-şi ascundă nuditatea. Imaginea ei mă poartă cu gândul la Lina Medina, peruana care la 6 ani a devenit mama! Un copil-femeie, singur pe lume, care priveşte speriat în jur. Sculptată într-un bloc de piatră adunat de Brâncuşi din catacombele Parisului, lucrarea a cauzat multe discuţii în epocă. Iniţial intens criticată, în cele din urmă a fost acceptată de contentemporani, nu ştiu însă în ce măsură a fost sau va fi înţeleasă. Mica făptură, dezbracată, stă aşezată cu genunchii strânşi si cu braţele împreunate sub sâni. Liniile spatelui, ale şezutului şi picioarelor au o dulceaţa aparte a neştiinţei de sine. Privirea este dulce dar inexpresivă, pierdută în acelaşi timp,… are ceva inexprimabil. Figura nu are nimic sofisticat: o frunte înaltă şi o gură schiţată în grabă, făcută pentru a tăcea. Istoricii şi criticii de artă au atribuit acestei lucrări nenumarate simboluri, fiecare interpretare în parte, după părerea mea sporind de fapt misterul acestei fetiţe. Cine este ea? Cuminţenia a fost interpretată de cele mai multe ori drept o zeitate stranie, venită din mitologia românească, care veghiază hotarele de taină dintre lumi. În studiile pe care le-am citit, criticii de artă şi-au îndreptat foarte mult atenţia spre latura simbolică a acestei lucrări, şi mai puţin spre cea sensibilă. Brâncuşi a înlaturat tot ce ţine de tehincă cunoscut până atunci şi a reprezentat interioritatea formelor, un fel de suflet al pietrei, o filozofie a sculpturii. Ceea ce i se întâmplă ei este ascuns în interiorul acelui bloc de piatră. Detaliile sculpturale sunt vagi, chipul abia schiţat. Dialogul statuii cu exteriorul nu explică drama venirii ei pe lume. Brâncuşi lasă imaginaţia să alerge, privitorul să simtă cât mai mult. Trebuie să ne imaginăm noi de ce este atât de cuminte. O sperie omenirea? Mărimea universului? Este copleşită de gijile lumii? Sau necăjită încât vrea să dispară sau să fie confundată cu o simplă piatră?
Arta din România 
leave a comment