Arta din România

Corneliu Michăilescu (1887-1965)

Posted in Secolul XX by artistiromani on August 29, 2008

Corneliu Michăilesu a făcut parte mai mult de 30 de ani din viaţa publică şi culturală a ţării. Iniţial a urmat cursurile facultăţiilor de Drept şi Litere şi Filosofie din Bucureşti, apoi din 1908 s-a dedicat artei. A studiat la Academia de Arte din Bucureşti (1908-1912), apoi a plecat să se perfecţioneze în străinătate. La Florenţa studiază pictura cu Camillo Innocenti  şi participă la o expoziţie. La Zurich se întânleşte cu Tristan Tzara şi Marcel Iancu şi începe să lucreze în spiritul avangardelor. În 1924 când revine în ţară se alătură grupului constructivist format aici (alături de Victor Brauner, M.H.Maxy, H. Mattis-Teutsch şi Miliţa Petraşcu) ăn jurul revistelor Contimporanul şi Integral.

În 1931, Michăilescu a început să facă experimente cu mescarină (un halucinogen) sub supraveghierea doctorului Marinescu. Din acest moment arta lui devine o explozie de culoare. Combină elemente geometrice cu idei futuriste şi forme ale cubismului analitic în seria de goaşe non-figurative Ora Viziunilor.

Di 1935 se retrage la casa lui de la Cernica unde a scris nuvele suprarealiste publicate abia de curând. Din acest an, Michăilescu nu a mai pictat, astăzi fiind parţial căzut în anonimat.

C. Michăilescu Salomeea, ulei pe pânză

C. Michăilescu Veneţia, ulei pe pânză

C. Michăilescu Cap de bătran, ulei pe pânză

C. Michăilescu Fântână în Italia, ulei pe carton

Advertisements
Tagged with:

Theodor Pallay (1871-1956)

Posted in Secolul XX by artistiromani on August 28, 2008

       

Theodor Pallady a fost artistul aristocrat, care a lucrat cu frevoare de plăcere şi din pasiunea pentru artă. S-a născut la Iaşi, în 1871, că fiu al mosneanului Iancu Pallady şi al Mariei (născută Cantacuzino). De aceea, lucrările sale nu au fost influenţate de comanditari, de gustul publicului sau de tendinţele vremii. Pallady lucra pentru şine, ceea ce îi transformă artă într-o frescă a personalitatatii sale artistice. Pictura sa nu poate fi percepută fără raportarea obiectivă  la clasă socială din care provine.

Tânărul ieşean, pleacă în 1887 la Dresda să studieze Politehnica, pe care o abandonează în 1889 pentru a se dedica artei. În timp ce studia Politehnica, Pallady a început lecţiile de desen cu Erwin Oehme. Acesta l-a sfătuit să plece la Paris şi să-şi educe talentul artistic. Zis şi făcut. În 1892, Theodor Pallady intră în atelierul lui Gustave Moreau. De la 25 de ani, până la moarte Pallady s-a ocupat de, a trăit şi a respirat numai pictură.

În atelierul lui Moreau, se împrieteneşte cu Henri Matisse. Prietenia dintre cei doi artişti a devenit legendară. Unii critici români, consideră geme destinele celor doi artişti. Deşi prietenia caldă, din perioadă pariziană a lui Pallady s-a răcit în timp, cei doi au ţinut legătură toată viaţă. Se spune că s-au influenţat foarte mult reciproc.

 De peste o jumătate de secol se vorbeşte insistent şi ezoteric despre Pallady. În Franţa este mai puţin cunoscut. L-au apreciat câţiva prieteni, care l-au uitat. Operă lui Pallady este restrânsă numeric, dar persistenţă discipolilor şi a colecţionarilor de gust poate fi numită diabolică şi simptomatică. Pallady a devenit un blazon, o parolă de recunoaştere. Critica franceză şi romană a observat poziţia singulară a lui Pallady şi imposibilitatea încadrării lui într-un current. Dominant. Cum se explică această singularitate? Solitudinea palladyana este solitudinea sociologică a unei clase intrate în agonie şi amurg, clasă a marilor boieri moldoveni falimentari la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolul XX. O clasă neagrenată în mecanismul producţiei, deficitară ca randament economic şi … deficitară biologic. Mai rămăseseră în Ţările Române enclave boiereşti de tip Pallady, prin vechi conace paraganite sau prin palate cu modila desuetă din oraşele provinciale. Theodor Pallady s-a salvat interior prin creaţie. Timp de o jumătate de secol, pictura a fost terapia de sublimare a omului Theodor Pallady.

Pictura lui Pallady este calmă, austeră dar de mare şi intensă strălucire cromatică. Colorile sunt clare, luminoase, aşternute cu rafinament. Este pictorul intimităţii evocate de poezie, mister, tandreţe şi spiritualitate. Desenul neîndemânatic se topeşte în simfonii coloristice perfecte. Pallady se apropie de Matisse, prietenul si colegul său de atelier de la Gustave Moreau, acel Matisse al armoniilor disctrete de culoare si tonalităţi. Acel Matisse echilibrat după îndelungi furtuni intelectuale. Pallady şi Matisse nu au găsit echilibrul dintr-o dată şi fără eforturi. Nu erau clasici plenutidinari ca Rubens, ci modernişti decadenţi. Armonia lor s-a organizat în urma prăbuşirii interioare după un lung şir de experienţe contradictorii sau de destrăbălare coloristică.

External links:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Theodor_Pallady

http://commons.wikimedia.org/wiki/Category:Theodor_Pallady

http://www.ici.ro/romania/ro/cultura/p_pallady.html

http://destinatii.liternet.ro/articol/124/Krikor-H-Zambaccian/Pallady.html

Tagged with: ,

Poneiul Roz

Posted in Secolul XXI by artistiromani on August 27, 2008

Refuz sa comentez ridicolul scandal despre poneiul roz. Ce kkt? Un calutz roz penibil cu o svastica “adusa la forma plastica” pe fund. Daca va intereseaza totusi povestea, gasiti un rezumat aici.

Tagged with:

Antoine Mercie – Monumentul lui Alexandru N. Lahovary

Posted in Secolul XX by artistiromani on August 25, 2008

Mauris Jean Antoin Mercie ( 1845 – 1916), sculptorul francez de orientare academistă are destul de multe legături cu România. A executat trei comenzi în Bucureşti: Monumentul lui Alexandu N. Lahovary, Bustul lui Alexandru N. Lahovary şi Monumentul lui Lascar Catargiu. Profesorul lui Constantin Brâncuşi, Mercie este un artist relativ mediocru. S-a mentinut în liniile academismului francez şi a preluat unele influente de la Auguste Rodin. Arta sa nu se remarca prin finisaje spectaculoase sau prin încercări de experiment- inovatie. Lucrează corect, academic vorbind, acordând atenţie detaliilor şi mai ales fiziononimei personajului sculptat.

Monumentul lui Alexandru N. Lahovary, amplasat în Piaţa Lahovary din capitală (fosta Piaţa Dorobanţi până la inaugurarea monumentului) a fost realizat în urma unei comenzi publice, făcută de Partidul Conservator ăn 1899. Locul a fost ales de artist însuşi.

 Monument public omagial, cu statuară şi alegorii, statuia a fost turnată în bronz, pentru rezistenţă în timp  la turnătoria Capitan Geny (din Franţa). Alexandru Lahovary este reperezentat în picioare, în ipostază de parmalamentar, cu mâna întinsă. La baza soclului sunt amplasate două personaje alegorice: România Modernă (alegorie feminină în costum naţional, ţinând în mâna stângă o ramură de laur pe care i-o oferă lui Lahovary în semn de omagiu) şi Danubius (alegorie masculină de inspiraţie romano-italo-franceză, ilustrând un fragment celebru din discursul ţinut de Lahovary la 26 mai 1881). Inscripţiile (fragmente din discursurile lui Lahovary) s-au pierdut. Semnătura artistului se vede, stearsă, undeva pe soclu. 

Tagged with: ,

Oscar Han – Sărutul , 1924

Posted in Secolul XX by artistiromani on August 11, 2008

 Oscar Han, elevul lui Dimitrie Paciurea a fost membru al Grupului celor patru, din care mai făceau parte pictorii Nicolae Tonitza, Ştefan Dimitrescu şi Francisc Şirato. Sculptorul preferat al Casei Regale, Oscar Han a fost distins pentru activitatea sa cu meritul de maestru emerit al artelor
 
 M-am oprit asupra lucarii Sărutul semnată de Oscar Han, după ce am văzut varianta de bronz a Sărutului lui Auguste Rodin, la Galeria de Artă Europeană. Aceeaşi temă a fost abordată de mai multe ori şi de contempornanul şi compatriotul lui Han, Constatin Brâncuşi. Trei lucari cu aceeaşi temă, doi sculptori foarte mari şi unul poate la fel de talentat, dar cu mai puţină şansa, sunt tratate în maniere foarte diferite. Sărutul lui Rodin este sexual, personajele sunt relaxate, mushii reprezentaţi cât se poate viu. Cei doi trăiesc într-o scenografie complexă actul în sine. Rodin respectă proporţiile lui Policlet, preia idealul clasic de fumusete pe care îl aplică într-o compoziţie foarte armoniasa apropiată de manieră lui Michelangelo ( David pentru proporţiile corpului şi carnaţie) sau Bernini ( Apollo şi Daphne , Pluto şi Persefona). În schimb Brâncuşi rupe total cu tot ceea ce înseamnă tradiţie, Antichitate clasică sau indicaţiile lui Celini din tratatul sau de sculptură. Brâncuşi surprinde în Sărutul sau  stilizat, exact esenţialul, dragostea pură dintre doi oameni. Nimic carnal, nimic calculat, dar la fel de viu. În timp de Rodin dă lecţii de sculptură clasică, prin abstratcizare Brâncuşi face un fel de filosofie a sculpturii sau mai bine zis o scuptura a filosofiei.  Lucarea lui Oscar Han, prin stilul sau simbolic şi reprezentaţional contrastează puternic cu stilul simplicficat până la esenţa pură al lui Brâncuşi. Stilul lui Oscar Han este influenţat de maniera clasică de reprezentare, fiind foarte sobru şi foarte corect (canonic vorbind). Este interesantă preocuparea lui Oscar Han de pentru transpunerea plastică a unor valori ale potretului fizic şi moral al personalităţilor pe care le reprezintă. Miza cade pe retorica gestului şi în egală măsură, pe masivitatea volumelor, pe concretizarea imperioasă a materialului figurativ. Opera sa este caracterizată de realizarea imaginei monumentale, clasică. Deşi aparent are multe în comunt cu sculptura lui Rodin ambele lucari fiind caracterizate prin note de clasicism, scenografie foarte complexă, sexualitate, detalii anatomice reprezentate cu atenţie etc. cele două lucrări sunt totuşi atât de diferite. Este vorba de finisaj probabil. Dacă Sărutul lui Rodin este foarte viu, te face să tresări când îl vezi prima data, Sărutul lui Han este pur şi simplu o sculptură reuşită. Reuşită şi moartă. Sculptorului îi lipseşte darul de a insuflă viaţă personajelor sale. Nu ştiu în ce măsură acest lucru ţine de tehnică sau de viziune. Poate asta diferenţiază sculptorii între ei. Unii pot reprezenta viaţa, alţii se limitează la a da o formă unui material. Poate Han a încercat să simplifice puţin forma, să experimenteze maniera simbolică  evident mult mai puţin decât Brâncuşi, însă undeva a avut o scăpare. Lucrarea expusă la MNAR nu este un eşec al genului, doar că alăturată unor maeştrii i se văd foarte evident defectele. Mi-a plăcut această lucarare în primul rând datorită temei abordare dar şi a manierei de reprezentare.
 
 Oscar Han este un sculptor român bun, dar cam ocolit. Cea de-a două variantă de sărut, intitulată Întâiul Sărut (1926), mult mai simplificată decât prima îl plasează pe artist, strict că mod de abordare şi vizune, pe o scară a modernităţii undeva între Rodin şi Brâncuşi

Tagged with:

Pictori români la 1848: Ion Negulici (1812-1851)

Posted in Secolul XIX by artistiromani on August 10, 2008

Generaţia de artilşti români de la 1848 este considerată generaţia de sacrificiu din pictura românească. Ion Negulici, Consatantin Daniel Rosenthal, Barbu Iscovescu, Ioan Constande, Petre Mateescu, Dimitrie Papazoru şi Carl Isler sunt cele mai repreentative nume ale acestei generaţii. Arta lor are influenţe romantice, şi este vădit influenţată de arta franceză. Dincolo de artişti, aceşti oameni au luptat în Revoluţia de la 1848 pentru drepturile românilor.

Ion Negulici s-a năcut la Câmpulung Muscel în familia preoului Dimitrie. A deprins primele noţiuni de artă într-o şcoală de zugrăvit icoane din Câmpulung. Vine la Bucureşti să-şi definitiveze studiile şi se înscrie la Şcoala de Arte decorative înfiinţată de Ana Rosetti. În 1830 se duce la Iaşi şi studiază pictura timp de 4 ani cu Nicollo Livadatti. Deşi s-a îmbolnăvit de ftizie, Ion Negulici călătoreşte pentru studii la Atena şi Paris cu bursă de la Eforia Şcoalelor. Din cauza lipsurilor rezistă puţin la Paris şi pleacă spre Viena, unde învaţă litografia. Devine colaboratoru en-titre al lui Ion Heliade Rădulescu la Curierul Românesc. Când Heliade- Rădulescu era plecat, Negulici susţinea întreaga editare a periodicului (făcea traduceri, scria ditoriale dar şi proză şi dramaturgie orginiale). A trads Gulliver’s Travells din versiunea franceză pe care o ilustrează copiind gravurile lui Grandville.

Pentru că a reuşit să se rupă de viziunea miniaturistă, Ion Negulici este considerat cel mai bun plastician a primei jumătăţi a secolului XIX. Fiind primul artist român cu bursă în Franţa, Negulici a adus în Principate o nouă viziune asupra artei. Faţă de contemporanii si, exclusiv portretişti Negulici lucrază şi peisaje (un gen neabordat până atunci în pictura românească).

În anul 1848 actvitatea sa plastică şi culturală se întrerupe. Ion Negulici, membru activ al societăţii Frăţia, se dedică întru-totul cauzei revoluţiei. Pe 23 iunie 1848 este trimis în Prahova, în calitate de haute- cârmuitor (prefect). La Bursa va executa în continuare potrete,însă mai mult desene decât în ulei După înfrângerea revoluţiei devine musafir al sultanului la Bursa. Pe 5aprilie 1851 moare de ftizie. 

mvi

Ion Negulici Portret de bărbat

Ion Negulici Piesaj din Câmpulung

Ion Negulici – Aga Iancu Manu

 

External links:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Negulici

http://commons.wikimedia.org/wiki/Category:Ion_D._Negulici

http://www.foaia.hu/arhiva/anul-LIII/12/12.pdf

Ştefan Câlţia

Posted in Secolul XXI by artistiromani on August 9, 2008

În 1969 s-a organizat la Braşov o expoziţi a studenţilor lui Cornelui Baba. Printe aceştia se număra şi tânărul Ştefan Câlţia, care avea să termine în anul următor Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti ca şef de promoţie. Câlţia se născuse pe 25 martie 1942 la Braşov. Are o carieră artistăcă de succes, fiind unul dintre cei mai apreciaţi artişti contemporani. Din 1972 este mebru al Uniunii Artiştilor Plastici şi din 1993, profesor la Universitatea Naţională de Arte, secţa pictură. A avut nenumărate expoziţii în ţară şi în străinătate.

 

“Treci pe lângă o lucrare şi dacă există ceva între tine şi ea te opreşti”.

“Personajul meu nu poate fi singur chiar dacă se află într-un spaţiu gol – el este acel spaţiu şi atunci acel spaţiu trebuie privit el însuşi ca un personaj”. 

                                                                                                                                                                                           Ştefan Câlţia

Aceste cuvinte ale pictorului Ştefan Câlţia l-am notat în agendă acum câţiva ani într-o cafenea. Răsfoiam un catalog de expoziţie dedicat artistului şi am înţeles că între mine şi arta lui s-a produs acel “ceva” care te face să te opreşti. Atmosfera meditativă din picturile sale are ceva comun cu lumea simplă şi frumoasă a copilăriei.

 

Ştefan Câţia Ianus

Ştefan Câţlia – Câlareţul cu pasăre albastră

Ştefan Câţlia – Călătoria inorogului pe piatră

Ştefan Câlţia creează o lume figurativă, învăluită de mister şi poezie. Parcurge sfere din zona fantastitului, cu rădacini în legendele folclorice româneşti. Poet şi artizan, surinde cu candoare un univers de reverie şi spiritualitate cu subtile meditaţii asupra existenţei.. În pictura sa, fantasticul trăieşte în perfectă funziune cu realul.

În contrast cu obişnuitul, Ştefan Câlţia recurge la soluţii plastice antitetice şi generează întrebări obsesive. Deschide noi orizonturi care se relevă prin aluzii şi trimiteri la tâlcul fabulei populare. De aceea, personajele lui surprinse în gesturi şi atutidini simbolice sunt sunt investite cu forţă de caracterizare morală. Proiectate în fundaluri dominate de spaţiul infinit şi dramatic al cerurilor, tratate cu vibraţii neutre, aproape monocrome, figurile sunt şlefuite cu atenţia unui bijutier, în armonii dense de o rară consistenţă picturală.

External links:

http://www.posibila.ro/index.php?ce=artisti&id=3&art=rep

http://www.cotidianul.ro/stefan_caltia_dali_asta_nu_e_pictor-6187.html

http://www.cotidianul.ro/pictorul_stefan_caltia_fata_cu_securitatea-18937.html

http://ro.wikipedia.org/wiki/%C5%9Etefan_C%C3%A2l%C5%A3ia

http://www.adevarul.ro/articole/x15f-tefan-c-l-x163-ia-deschide-c-x103-r-x163-i-cu-desene/209189

Tagged with:

Alexandru Ciucurencu (1903- 1978)

Posted in Secolul XX by artistiromani on August 8, 2008

Alexandru Ciucurencu s-a apucat de pictură la vârsta de 13 ani, în localitatea sa natală, Tulcea. Imediat după terminarea gimnaziului a intrat ucenic în altelierul zugravului Mihail Paraschiv. În 1921 se înscrie la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti, avându-i ca profesori pe G.D. Mirea şi Camil Ressu. A fost un elev foarte dedicat studiului şi dornic să progreseze. În anii de şcoală pe perioada vacanţelor a studiat pictura la Şcoala de la Baia Mare.

Debutul artistic îl are în 1930, la Salonul Oficial, unde primeşte şi un premiu. Pleacă apoi la Paris, să studieze la Academia Julien, dar preferă să lucreze în atelierul artistului Andre Lhote. Cariera sa, încă de la început, este caracterizată de o continuă ascensiune. Expune mult, în ţară şi în străinătate (Moscova, Paris, Bienala de la Veneţia, Zurich, Londra, Tokyo, Varşovia, Edinburgh, Atena, Praga, Cairo, Bratislava, Berlin, Dresda, Ankara, Sofia, Damasc etc.) şi este foarte apreciat de critica vremii (a primit foarte multe premii). Deşi foarte dedicat carierei artistice personale Ciucurencu are timp şi pentru alţii. Devine profesor la Academia Liberă de Pictură (alături de Camil Ressu şi Cornel Medrea) şi la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” .

După Ştefan Luchian şi Theodor Pallady, Alexandru Ciucurencu a fost cel mai reprezentativ pictor al culorii. Pictura sa, nu poate fi gândita fără apelul la lumină şi culoare.  A fost un pictor postimpresionist, evoluând spre maniera fovistă şi abstractă. Lucrările sale sunt foarte atent construite.  Naturi statice, portrete sau piesaje, toate lucrările sale se remarcă rin francheţea desenului şi armonii cromatice foarte reuşite. Ciucurencu reuşeşte să echilibreze raportul dintre desen (ca structură solidă a tabloului) şi expresivitatea culorii. Culoarea are rol special şi important. Armoniile se asociază cu semnificaţia temei (tablourile triste au culori reci, cele optimiste introduc o cromatică caldă, veselă). Prin culoare, artistul îşi exprimă ideile şi sentimentele în faţa a ceea ce pictează. Culoarea are efecte tonice, dramatice, lirice, sau păstrează un caracter de intimitate (ca în tablourile cu flori).

În ansamblu, pictura lui Ciucurencu, exprimă simplitatea, echilibrul, armonia somptuoasă, sinteza realului şi spiritul modern al dorinţei de a îpinge creaţia spre abstractizare, imprimându-o o dinamică cromatică excepţională şi originală în pictura românească.

A. Ciucurencu Fata cu pălarie de paie în chaise longue

A. Ciucurencu Peisaj cu bucium

A. Ciucurencu Peisaj cu bucium

A. Ciucurencu Sere la Mogoşoaia

A. Ciucurencu Peisaj

 

A. Ciucurencu Batoză (Treieriş)

 

External links:

http://www.ici.ro/romania/ro/cultura/p_ciucurencu.html

http://www.artline.ro/1_587_Ciucurencu__Alexandru_4923.html

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Ciucurencu

http://www.foaia.hu/arhiva/anul-LIV/24/12.PDF

http://www.ciucurova.ro/alexandru%20ciucurencu.htm

http://www.srr.ro/calendar/09/25-30/12.jpg  (un articol scris de Petru Comarnescu, nu se vede foarte clar. Poate fi citit)

http://www.nordlitera.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=132

http://www.telegrafonline.ro/pdf/a95aa3f8358a6388bad36153448f6a16.pdf

Tagged with:

Primitivii picturii româneşti moderne – partea a doua

Posted in Secolul XIX, Secolul XVIII by artistiromani on August 8, 2008

Continuare de aici: https://artistiromani.wordpress.com/2008/07/23/primitivii-picturii-romanesti-moderne-prima-parte/

   Dintre artiştii ale căror nume sunt cunoscute îi menţionăm pe Grigore Zugravul şi pe starostele de breaslă Iordache Venier, ambii înfăţişând scene istorice cu domnitorul Nicolae Mavrogheni, pe Năstase Negrule şi Petrache Logofătul, şcoliţi ca miniaturişti de tradiţie medievală şi ilustratori ai cunoscutelor şi popularelor cărţi  “Erotocritul” de Cornaro şi a”Alixandria”. Din nefericire, despre toţi aceştia istoria a fost zgârcita în informaţii. Ştim mai multe despre Nicolae Polcovnicul (1788-1842). Boier, şcolit în pictură bisericească, Nicolae Polcovnicul îşi face Autoportretul în care îşi da silinţa să spargă tiparele, îmbinând caracterul sobru şi hieratic al picturii bizantine cu jocurile de lumina şi umbră aparţinând celei apusene. Cu acelaşi gen de probleme stilistice se confruntă şi Ion Balomir (1794-1835?), transilvănean stabilit la Iaşi. Portretele sale de cărturari cum ar fi cel al pravilistului Andronache Donici sau de boieri, ca, de exemplu, cel al lui Frederic Bals, sunt dovadă a luptei de renunţare la vechile canoane. În Transilvania, de data aceasta, activează Mihail Veleceanu  (1810?-1873), conducător al unei şcoli bănăţene de “zugravitura” la Bocşă Montană.

    Cel care reuşeşte desprinderea de severele reguli bizantine este moldoveanul Eustatie Altini (1772?-1815). Bursier al statului, în jurul anului 1800, la Academia de Arte Frumoase din Viena, el devine primul pictor “academist” român. Altini fondează la Iaşi o şcoală foarte căutată, unde vin să se perfecţioneze şi pictori din principatul vecin. Lucrările sale, mai ales portretele de femei, se remarcă prin sensibilitate, grijă pentru detalii şi un bun ochi pentru combinarea nuanţelor. 
  
     Iaşul face numeroase progrese culturale, Gheorghe Asachi punând aici bazele învăţământului artistic românesc modern. La invitaţia sa vin să ţină cursuri în cadrul “clasului special de zugravie” de la Academia Mihăileană numeroşi artişti străini. Pictor talentat dar şi bun pedagog este Giovanni Schiavoni (1804-1848), născut la Triest, în familia unui pictor veneţian. El este autorul portretelor familiei boiereşti Burada sau chiar al portretului lui Gheorghe Asachi-lucrări în care se manifestă din plin curentul romantic. Asachi e prezentat într-o încăpere amenajată în mod tipic pentru o minte luminată a acelui secol: globul pământesc, o bibliotecă bogată, numeroase foi de hârtie alături de până de scris şi nelipsitul bust al lui Voltaire alcătuiesc o recuzită potrivită pentru tânărul intelectual . 

   Niccolo Livaditti (1804-1860), concetateanul lui Schiavoni, e şi el foarte solicitat de protipendadă moldovenească. El îi pictează pe cei din familia Alecsandri şi, chiar dacă nu stăpâneşte prea bine proporţiile, reuşeşte să surprindă atmosfera intimă, ca şi în cazul  familiei Manu. Nu ştim dacă acel Iancu Manu total europenizat pictat de Livaditti e acelaşi cu cel înfăţişat de pictorul anonim câţiva ani mai devreme, dar evoluţia mentalităţilor e uşor de urmărit. 
 
     De o cu totul altă factură sunt lucrările polonezilor Mauriciu Loeffler şi Ludovic Stawski. Cel din urmă realizează peisaje din Iaşi, prezentând într-un stil vesel şi uşor naiv un oraş cosmopolit şi plin de viaţă, ca în O vedere a Iasilor la 1842.
 
     Din categoria portretistilor talentaţi, cu o atenţie deosebită pentru redarea detaliilor  precum bijuteriile sau accesoriile vestimentare, face parte şi Mihail Topler (1780-1820?). De la el s-au păstrat mai ales portretele unor doamne din înalta societate ca Vorniceasă Manu cu copilul (extreme de interesantă apetenţă familiei Manu pentru artă!), Logofeteasă Maria Dudescu sau Doamna Safta Ipsilanti.
 
     Foarte gustate atât de boierii moldoveni cât şi de cei munteni sunt portretele executate de Iosif August Schoefft (1778-1863). Tablourile sale arată conservatorismul marilor boieri-ca Logofătul Alecu Ghica- în faţă capriciilor modei, spre deosebire de soţiile lor, care devin repede victime ale modei pariziene. Maghiarul Schoefft este un pionier şi în alte domenii, mai degrabă mercantile, dar astăzi indispensabile artei: vernisajul personal şi reclamele în reviste.
 
 
  Nicolae Polcuvnicul – Autoportet

 

Ion Bolomir – Frederic Bals

 

 

Eustache Altini – Potret de femeie

 

Giovanni Schiavoni Gheorghe Asachi în cabinetul său de lucru

 

Giovanni Schiavoni Vornicul Burada şi Vornicesa Burada 

Nicollo Livadatti  – Iancu şi Anica Manu

(va urma)

Statuile din faţa Universităţii Bucureştii

Posted in Secolul XIX, Secolul XX by artistiromani on August 7, 2008

Piaţa Universităţii este cu siguranţă cea mai populată zonă a Bucureştiului. Mii de oameni trec zi de zi prin faţa celor patru statui, aşezate exact vizavi de clădirea Universităţii, proiectată de Alexandru Orăscu. Puţini dintre aceştia le observă, iar şi mai puţini sunt aceea care se opresc câteva secunde în faţa lor. Statuile rămân mereu acolo, impozante şi mute şi privesc mai departe. Oamenii îşi continuă nestingheriţi drumul prin  faţa lor. Aşa s-au scurs aproape două secole pentru ele.

Albert Ernest Carrier-Belleuse, Mihai Viteazul, statuie ecvestră, bronz, 1874

 

Statuia ecvestră, reprezentându-l pe domnitorul Mihai Viteazul (simbol al Unirii Principatelor) a fost inaugurată pe 8 noiembrie 1864. Poetul Vasile Alecsandri, mereu în ton cu evenimentele mondene i-a dedicat o odă. Statuia a rămas unul dintre cele mai importante monumente din spaţiul public românesc. Este cea mai veche statuie reprezentând o personalitate politică din Bucureşti.

Domnitorul român este reprezentat victorios, cu barda ridicată în mâna stângă. Calul este în mişcare (piciorul stâng ridicat). Realizată în manieră romantică, statuia de proporţii monumentale, este lucrată cu multă minuţiozitate. Bronzul impune acordarea unei atenţii mai mari suprafeţei şi renunţarea la detaliile de prisos. Contururile sunt foarte bine finisate şi netezite. Finisajul foarte atent respinge lumina în maniera lucrărilor lui Rodin. (Probabil, pentru un sculptor francez influenţa stilului lui Auguste Rodin era imposibil de evitat. Chiar dacă Rodin a câştigat admiraţie şi recunoaştere mult mai târziu, maniera sa de reprezentare a influenţat foarte mulţi artişti). Eliminarea obiectului anatomic, duce la definirea operei ca volum. Această simplificare a fizionomiei, precum şi subţierea excesivă a taliei au dat naştere unei legende urbane un pic ruşinoase pentru România. Se spune ca Belleuse ar fi primit o comandă pentru realizarea unei statui ecvestre reprezendând-o pe Ioana D’Arc, comandă ce nu a fost dusă la bun sfârşit. Macheta acestei statui apare fotografată în atelierul artistului chiar în perioada în care acesta  lucra la reprezentarea voievodului român. Lipsa existenţei unei machete pentru statuia lui Mihai Viteazul (sau mai precis a unor fotografii care să ateste existeţa unor studii) a dus la această confuzie ruşinoasă. Critica de artă este rezervată. Unii îl consideră pe Mihai Viteazu o re-adaptare a Ioanei D’Arc, alţii argumentează autenticitatea statuii. Cei care acuză se bazează pe considerente estetice formale (proporţiile corpului domnitorului sunt efeminate – picioarele scurte şi subţiri, talia mică, fizionomia conturată sumar) şi pe lipsa documnetelor privind etapele parcurse de artist în creaţia sa. Ceilaţi, care susţin autenticitatea lui Mihai Viteazu îşi centrează atenţia pe armura renascentistă, realizată impecabil până la cele mai mici detalii. Problema este că, această armură, putea fi adăugată ulterior realizării statuii.

 Mai multe detalii despre istoricul statuii găsiţi aici: http://art-historia.blogspot.com/2008/06/statuia-lui-mihai-viteazu-bucuresti.html

 

Ettore Ferrari – Ion Heliade Rădulescu, marmură, 1881

 

  

Ettore Ferrari este autorul bustului lui Ovidiu realizat în 1887 şi amplasat în Piaţa Ovidius din Constanţa. Înainte cu câţiva ani de la comanda pentru bustul lui Ovidiu (cea mai cunoscută lucrare a sa), scuptorul italian primeşte o comandă la la Primăria Capitalei, pentru realizarea unui monument care să-l reprezinte pe Ion Heliade Rădulescu. Încântat de comadă, italianul realizează sculptura în marmură în numai doi ani.  Monumentul dedicat lui Ion Heliade Răduescu este amplasat în dreapta statuii lui Mihai Viteazu. Fondatorului Academiei Române îi este dedicată această primă statuie la numai şapte ani de la moarte. Cu capul uşor înclinat înaînte, Heliade Rădulescu ţine o carte în mâna stângă iar cu dreapta îşi salută admiratorii. Încruntat, revoluţionarul de la 1848 a fost trecut în nemurire de sculptorul italian ca un mare gânditor.  Într-un contrapposto uşor, omul de marmură parcă vrea să coboare de pe soclul său şi să vorbească.

 

 Ion Georgescu –Gheorghe Lazăr, marmură, 1886

În momentul realizării acestei sculpturi, Ion Georgescu era un tânăr de 30 de ani, care făcea primii paşi în cariera artistică. Profesorul lui Constantin Brâncuşi, a rămas un artist de nivel mediu şi un pedagog foarte bun. Realizările sale artistice sunt puţine, şi din păcate nu sunt spectaculoase. În statuia ridicată în memoria lui Gheoghe Lazăr se vede înclinaţia artistului pentru creaţia monumentală. Fondatorul primei şcoli în limba română de la Bucureşti a fost aşezat exact pe locul fostei şcoli superioare de la mânăstirea Sfântul Sava. Lazăr o înfiinţase şi fusese profesor acolo, iar Heliade Rădulescu elev. Gheorghe Lazăr, în vestimentaţie de românească, de ispiraţie orientală specifică epocii în care a trăit priveste detaşat cu o carte descusă în mâini. Ion Georgescu lucrează în manieră clasică şi acordă atenţie deosebită detaliului. Poziţia, privijea dar viaţa sculpturii.

Ion Jalea – Spiru Haret, marmură, 1936

 

Ion Jalea a realizat în România un număr foarte mare de monumente, statui şi compoziţii alegorice. Statuia reprezentându-l pe Spiru Haret demontrează încă o dată talentul de potrertist al sculptorului. Artistul român, s-a menţinut în liniile reprezentării realiste, cu proporii clasicizante. Echilibrul şi armonia dintre părţi sunt notele definitorii arte artei sale. Matematicianul şi academicianul Spiru Haret (1851-1912) a fost reformatorul învăţământului românesc la graniţa dintre secolele XIX şi XX. Amplasarea statuii sale în faţa Universităţii Bucureşti şi în apropierea Universităţii particulare care îi poartă numele a fost un gest de recunoştiintă, pe care românii il datorau. Ion Jalea a ales să-l reprezinte sobru, gânditor cu privirea aţintiră înainte. Din soclul său, Spiru Haret asistă la cursurile din Universitate.