Ion Grigorescu – Performance Art în perioada comunistă

Fenomenul performance în România anilor ’70 face trimitere la corpul şi societatea românească. Majoritatea evenimentelor care au avut loc, erau un soi de protest politic, mascat, ascuns –  sub forma unui „laborator”, departe de public. Arta circula la noi, doar în anumite medii, devenind  „o cultură de opoziţie”.[1] Pentru artist corpul devine un material de lucru, mai ales că în perioada comunistă corpul era considerat un subiect tabu. Sexualitatea şi nuditatea reprezentau încălcarea unor principii. În societatea totalitară nu se puneau întrebări, deci nu existau răspunsuri.

Ion Grigorescu încearcă în 1978 să răspundă unor întrebări în legătură cu identitatea proprie. Vorbeşte despre dispariţia spaţiului privat şi a libertăţii individului în lucrări ca „Body inside the house” , „ Birth” sau „Autoportret cu oglinzi”; şi despre cercetarea corpului văzut în momente intime. Artistul adoptă o temă cu greu admisă de regimul totalitar care vizează nuditatea şi intimitatea. 

Lucrările mai vechi ale lui Ion Grigorescu au ceva din demersul „clasic” al artistul în atelier care se lăfăie în culoare albastră, se mânjeşte, se spală, ca într-un exasperant sfârşit al picturii simţit pe propria piele (şi nu pe pielea altora, pe pensulele feminine vii cu care-şi plasa albastrul pe pânză, de la distanţă, Yves Klein). La Ion Grigorescu contează atât de mult prezenţa, greutatea mentală a propriului corp (al propriului eu) în acel act, încât se evaporă orice urmă de ideal ştiintific din experimentul său, din care rămâne doar prezenţa unui corp stingher, ce-şi căuta repere proprii. Aceasta stare va ramane caracteristică pentru aproape toate intreprinderile lui Ion Grigorescu, care pornesc de la un dat al vieţii aproape transparent, simplu, recognoscibil, în care artistul, cu toate eforturile sale exasperante, nu reuşeşte să se integreze, nu reuşeşte să se regăsească, să pătrundă sensurile, să stăpânească procedurile.

Toate manifestările de tip performance ale lui Ion Grigorescu din perioada comunistă vădesc frustrări, încorsetări ale artistului date numai şi numai de sistem. Se explimă contra sistemului, îşi foloseşte propriul corp pentru acţiunile artistice  – demers reprobabil în acea perioadă. Însă, pentru acel public restrâns, de apropiaţi, Ion Grigorescu vrea să se alinieze mijloacelor de exprimare mondiale, vrea să devină contemporan contemporanilor săi de pe alte meleaguri.

 

 

---

 

[1] „Experiment în arta românească după 1960”- Adrian Guţă, Performance art  în România între 1980-1996, p. 79, Centrul Soros pentru artă contemporană, 1997